
Ermitul, paradoxul unei arcane a solitudinii care simbolizează alianța
Extras din cartea “Référentiel de Naissance Appliqué à l’alliance, au couple et au partenariat” , autor Georges Colleuil
Prima oară când am asociat arcana Ermitul simbolisticii de cuplu (în „Tarot L’Enchanteur” în 1998), am observat numeroase reacții de neînțelegere. Se citea în sugestiile mele o ironie puțin machistă sau o imaturitate emoțională. A fost o lipsă de înțelegere a sensului arcanei IX.
Am în memorie de foarte mult timp fraza lui Saint-Exupéry: ”A iubi nu înseamnă a te uita unul la celălalt ci a privi împreună în aceeași direcție”.
Experiența mi-a arătat că acele cupluri care mențin drumul sunt cele care pășesc împreună și în care fiecare este suficient de apt să se bazeze pe sine însuși fără a fi nevoie să se sprijine pe celălalt. Ermitul din Tarot simbolizează exact aceste două idei. Pe de o parte o cale de parcurs, pe de altă parte o muncă subtilă interioară de consolidare a propriei autonomii. Vom regăsi de altfel această idee din urmă în Forță (arcana XI), care mărturisește această autonomie realizată grație capacității de a se raporta atât forței spiritului cât și puterii instinctive.
Desigur, această abordare necesită considerarea arcanelor de Tarot nu ca stereotipuri ci ca arhetipuri. Stereotipurile readuc întreaga umanitate la un model unic, arhetipurile conectează fiecare individ la o forță arhaică, ceea ce Jung numea ”inconștientul colectiv”. Această forță ne hrănește atâta timp cât extragem din ea nutrienții necesari evoluției noastre psihice și spirituale. Dar nu putem face un cal să bea apă daca nu-i e sete.
O altă manieră de a aborda tarotul este considerarea fiecărei arcane ca pe un maestru înțelept, potrivit să ne clarifice existența. Nu prin lecții de morală ci prin învățături filosofice. În aceasta rezidă cea mai complexă și cea mai subtilă exigență în înțelegerea arcanelor. Aici rezidă disciplina studiului, și în niciun caz un studiu strict esoteric. Așa cum am mai spus de multe ori, tarotul este mai degrabă umanist decât esoteric. Nu are rolul de a ne prezice viitorul ci mai degrabă de a ne ajuta să-l construim.
Tarotul joacă deci acest rol pe care acum câțiva ani il juca limbajul prin fotografie , un mijloc de cunoaștere de sine și de rezolvare a conflictelor grație travaliului psihologic de proiecție sau inducție.
Joacă un rol cu atât mai vechi dacă vom considera că fiecare personaj, fiecare situație, fiecare decor sau peisaj desenat pe cărți ne arată o intenție, ne oferă mii de posibilități de a avansa, de a crește, de a ne vindeca.
Și așa ajungem să demontăm o credință larg răspândită. Tarotul nu ne dă răspunsuri.
E mult prea înțelept pentru asta. Dimpotrivă, ne pune întrebări. Prin parcurgerea acestui chestionar vom fi conduși la un moment dat să ne găsim singuri răspunsurile. Tarotul ne respectă meritul:
capacitatea de a descoperi toate răspunsurile în noi printr-un lung, riguros și autentic dialog interior.
Tarotul nu este deci un joc de cărți, contrar ideii împământenite. Tarotul exprimă o învățătură filosofică, reprezentată de imagini , în cea mai mare parte desenate, e adevărat, pe cărți de joc. Dar nu a fost așa dintotdeuna. Tarotul exista deja înainte de a exista cărțile de joc. Dar sub o altă formă. Nu știm prea bine. Poate frescele egiptene, primele jocuri cu oase, picturile rupestre, miturile cele mai vechi ale istoriei oamenilor. Există o direcție dată de la începutul universului. O direcție ce indică vârfurile munților, ale arborilor, stelele eterne. O direcție către înalt, alfa și omega, ca să rezum o expresie dragă lui Teilhard de Chardin a cărui frază ”Tot ce e ascendent converge” a dat sens întregii mele cercetări.
Georges Colleuil