Eminescu editat și comentat de Petru Creția
Autor Elena Beca
Arcana minoră cinci de cupe ilustrează o situație emoțională extremă. Pierderea iubirii este descrisă de cele trei cupe răsturnate și goale la picioarele unei siluete solitare (Rider- Waite Tarot).
Natura acestei cărți simbolizând elementul apă, înseamnă pierderea plăcerii. Asociată prin semnificație cu răul însuși, cartea ar mai înseamna și triumful materiei asupa spiritului (cele două cupe aflate în spatele personajului). Prin semnificație, arcana minoră cinci de cupe trimite și spre ceea ce găsim în arcanele majore Turnul sau Casa Domnului și Spânzuratul. Este cea mai dificilă și dureroasă experiență umană, aceea a iubirii neîmpărtășite, a iubirii respinse, pentru că este imposibil de cuprins și prin aceasta de nesuportat. Este definiția unui dezastru, boală fără leac, pierderea voinței. Există interpretări care sugerează că, dacă apa poate semnifica subconștientul, cartea cinci de cupe înseamnă realizarea unei dorințe inconștiente de a experimenta stări sufletești negative.
Aceasta este tema poemului Luceafărul de Mihai Eminescu. Apreciat de către Petru Creția ca cea mai potrivită formă a tonului elegiac, blând nostalgic, pătruns de o tristețe fără nume și soroc, lipsit de orice vehemență dar și de orice alinare alta decât cea a cântului însuși, poemul reprezintă apogeul scrisului și al geniului lui Eminescu. (p 36)
Povestea luceafărului este binecunoscută. Luceafărul este o ființă eternă care se comportă ca un înger căzut fiind cuprins de patimă pentru ceva din lumea devenirii, incompatibil cu esența sa. (p 37)
Acest ceva, o fată de împărat, e totuși ceva excepțional pentru lumea pământească. Așa apare încă din Fata–n grădina de aur, o poezie premergătoare Luceafărului.
Prea e frumoasă, prea nu e de lume –
Mă mir cum cerul nu s-ademenește
Să scrie-n stele dulcele ei nume
………………………………………………….
……..………….. și chipu-i răpitoriu
Nu-i de privirea celor muritori (p 17)
Deși vrăjită de farmecul nespus al Luceafărului pe care îl cheamă în fiecare seară, fecioara nu poate să primească iubirea lui copleșitoare.
Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde
Și ochii mari și grei mă dor,
Privirea ta mă arde (Luceafărul, p 48)
Îi spune ce-ar vrea ea.
Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine
Tu te coboară pe pământ
Fii muritor ca mine (Luceafărul, p 48)
Dorința nemărgintă a Luceafărului de a frânge hotarul dintre lumi îl face pe acest fiu al cerului și al mării, al soarelui și al nopții să se lase ispitit de ceva precar,
De greul negrei veșnicii,
Părinte mă dezlegă
Si lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă
O, cere-mi Doamne, orice preț,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu isvor ești de vieți
Și dătător de moarte
Reia-mi al nemuririi nimb
Și focul din privire,
Și pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire…(Luceafărul, p 53)
iar pe Demiurg îl face să întrebe cu uimire cum să te întrupezi în fel și chip ca să placi? Cum vrei să îți schimbi netimpul în vreme care trece, iar din vreme să vrei doar clipa iubirii? Și de ce, vrând, cu atâta preț, iubirea, să spui totodată că ți-e sete de repaos, că râvnești să te întorci în neființă? Ca și când te-ar fi obosit de pe acum trăirea omenescului. Pentru ca până la urmă să rămâi străin, cum se cuvenea dintru început, rece și mort în fața ființelor trecătoare… (p 38)
Blestemul smeului este mai crud decât oricare altul și îl apropie pe acesta de cea mai omenească trăire, când vede pe iubita lui în îmbrățișarea unui muritor.
Ce-ți pasă ție, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece. (Luceafărul, p 57)
Petru Creția comentează, asemenea lucru poate spune doar un muritor, și încă unul care nu a înțeles că, pentru iubire, nu există eu sau altul, că iubirea alege, după legi neștiute, pe cineva anume, insubstituibil. (p 38)
În ciuda faptului că se lasă atrasă în îmbrățișarea lui Cătălin, viclean copil de casă, ce umple cupele cu vin, Cătălina rămâne miruită de Luceafăr, cum se rămâne după un vis din adânc care dă alte margini lumii. (p 40)
Atmosfera poemului exprimă una dintre cele mai mari tristeți ale ființei, mai mare decât orice întâmplătoare pricină a ei , mai veche decăt universul, mai dăinuitoare decât orice durată, până în subiacentul imperiu al morții. (p 41)
Acesta este destinul iubirilor moarte, a iubirilor cu neputință care totuși dăinuie în univers, umplându-l de tristețe. (p 59)
Cu toate acestea există un strat al poemului în care, purificată de orice urâtă înstrăinare, iubirea transcende incompatibilitatea dintre etern și pieritor, făcând ca ceea ce este de neajuns să rămână de neuitat. Și ca durerea care urcă din pământ spre cer să-l umple cu un farmec trist, indescifrabil, astfel ca totul să fie mai puțin zadarnic și, în sensul cosmic al cuvântului, mai sfânt. Farmecul acesta… dă un sens atotcuprinzător întregii constelații a Luceafărului. (p 59)
Am citat din:
Eminescu, editat și comentat de Petru Creția, Humanitas, București, 1994
Elena Beca a absolvit cursurile Facultății de Filosofie a Universității din București secția Sociologie, în 1976.
Este Doctor în Filosofie al Universității din București din 1996.
Timp de 22 de ani a predat Sociologie la această Universitate și a colaborat cu alte instituții din domeniul educației.
A avut privilegiul să fie studenta Doamnei Zerka Moreno în Psihodramă și în perioada pregătirii doctoratului a avut un stagiu la Royal College în Londra unde a studiat Life Events and Illness cu George Brown, Tirill O Harris și Paul Bebbington.
În prezent este Practician al metodei Referențialului Arhetipurilor Personale și Formator pentru primele module din această metodă, sub îndrumarea lui Georges Colleuil.
Dr. Elena Beca este o persoană complet dedicată studiului, un interlocutor atent și empatic și mai mult ca toate, un bun povestitor.
