sau
În marea trecere, o întreagă poveste.
Tinerețe fără bătrânețe și viață fără moarte
Autor Elena Beca
A treisprezecea arcană majoră a Tarotului se referă la calea care leagă personalitatea de Sinele înalt.
Considerată ca aspect al evoluției persoanei, arcana poate fi conceptualizată ca formă de inițiere. În acest sens ea conține o permanentă schimbare a percepției privind natura realității. Deoarece adevarata natură a personalității este dorința de a funcționa în termenii satisfacerii nevoilor senzoriale, a voinței și așteptărilor sale, moartea vine să abroge întreaga voință de a trăi. Odată cu înțelegerea morții se instalează o percepție corectă cu privire la natura temporară și iluzorie a personalității.
Scheletul descris în arcană este un aspect al Sinelui înalt. Când cineva se naște el moare pentru lumea sa interioară. Atunci când moare se reîntoarce în lumea originară. De înțeles că moartea nu este transformarea propriu zisă ci poarta acestei transformări.
Așa cum vedem în reprezentare, moartea poartă o coasă. Aceasta sugerează resurecția care urmează transformării prin moarte. Scheletul ia înțelesul de sămânță. Sămânța este inteligența imaginativă, ceea ce Coleridge numește imaginație primară.
Moartea mai reprezintă și întunecimea care vine din necunoaștere, întunecata noapte a sufletului, descrisă de Sfântul Ioan al Crucii. Ea se referă la pierderea afecțiunii naturale și a atașamentelor prin care, avansând cu ajutorul divinității, se fructifică cunoașterea și experimentarea tuturor lucrurilor de jos și de sus. În timp ce se trăiește un sentiment de pustiire înfricoșătoare și lipsa oricărui interes față de viață, credința îl duce pe om înainte în așteptarea unei lumini, care poate, i se va arăta pe cale.
Armura purtată de schelet descrie o calitate războinică a căii, care lasă în urmă materia și se îndreptă spre un episcop ce poartă mitra cu semnul peștelui care marchează trecerea spre era creștină.
În Tarotul Jungian moartea descrisă ca secerătoarea cea rea (Grim Reaper) poartă în mâini o coasă și o clepsidră. Ea traversează un pod peste ape întunecate spre un alt liman. În spatele ei o femeie are brațele deschise și marchează trecerea de pe un nivel al conștiinței spre altul, moartea fiind considerată în concepția lui Jung o întoarcere la Mamă. Această interpretare accentuează semnificația mamei care naște fii, îi hrănește și îi crește, și la care, oricât ar vrea ei de independenți să fie, se vor întoarce odată.
Arcana simbolizează deopotrivă nașterea și moartea. Înțelegem astfel că năvalnice sentimente ne animă la fiecare moment de tranziție, iar moartea nu este decât unul dintre ele.
Pentru Jung, moartea este sfârșitul existenței individuale. Viața, scrie acesta, este un proces energetic, ireversibil în principiu și îndreptat spre un scop. Scopul este starea de repaus. În timp, tot ce se întâmplă, este o perturbare a stării inițiale de repaus, care tinde perpetuu să se reinstaleze. Discuția despre moartea eroului îi prilejuiește lui Jung definirea naturii personalității și raportul perspectivei asupra vieții, aparținând individului cu inconștientul colectiv. Eroul trebuie să moară pentru că el nu este decât personificarea unei reverii regresive și infantile. În ciuda voinței sale, el nu are nicio putere să se extragă din oceanul inconștientului, care ar fi în fapt semnul eroismului său. Eroul este personalitatea, conștiința individuală. Imortalitatea nu este decât o activitate psihică, care transcende limitele conștiinței dincolo de mormânt.
Calul negru care însoțește moartea este inconștientul, partea subumană a psihicului. De aceea, în folclor caii au viziuni, aud voci sau vorbesc. Ca animal de povară, calul este asociat cu arhetipul mamei care se află la originea vieții, în timp ce calul trimite spre forța animalică a vieții trupului. Calul care lucrează pentru om trimite spre o măsură a energiei, calul putere, cantitate de energie aflată la dispoziția omului.(5)
Tinerețe fără bătrânețe și viață fără moarte
Iată deci întreaga poveste a fiului de împărat, poveste din folclorul românesc, culeasă de Petre Ispirescu și introdusă în colecția Legendele sau Basmele românilor în 1872.
1. Psihologia transgenerațională
Teama de a nu avea copii
Contrar unei idei foarte răspândite, de cele mai multe ori, piramida genealogică nu se află într-o stare de echilibru, ci de dezechilibru. (2, p 6) Reușita într-o genealogie este capacitatea de a transforma un destin potrivnic în oportunitate, prosperitatea fiind consecința naturală a echilibrului genealogic. Concepția unui copil reprezintă un eveniment extrem de puternic. Este opera creatoare prin excelență. (2, p 31)
A fost odată un împărat mare și o împărăteasă, amândoi tineri și frumoși și voind să aibă copii….au umblat pe la vraci și filosofi, ca să caute la stele și să le ghicească dacă or să facă copii, dar în zadar. În sfârșit auzind împăratul ca este într-un un sat, aproape, un uncheș dibaci a trimis să-l cheme… dar în cele din urmă au trebuit să meargă la dânsul. (1)
Copilul devine simbolul unei expansiuni pe care părinții încearcă să o fixeze, să o mențină prin intermediul lui. (2, p 44)
Bine ați venit sănătoși, dar ce umbli împărate să afli? Dorința ce ai o să-ți aducă întristare… numai un copil o să faceți. El o să fie Făt Frumos și dragăstos, și parte n-o să aveți de el. (1)
Viața este o promisiune,
aceea de a-ți armoniza darurile, calitățile, cu mediul înconjurător și a deveni real sau, utilizând o formulă îndrăgită, de a deveni cea mai bună versiune a ta.
După folosirea leacurilor împărăteasa s-a simțit însărcinată și toată împărăția s-a bucurat cu mic cu mare. Mai înainte însă de a veni ceasul nașterii, copilul a început să plângă și nu a putut să fie înduplecat să se nască decât după ce tatăl său îi făcu o promisiune… taci fătul meu, că ți-oi da tinerețe fără bătrânețe și viață fără moarte. Atunci copilul tăcu și se născu… (1)
Apoi a crescut copilul înțelept și procopsit dar la cinsprezece ani, a cerut împăratului să-și împlinească promisiunea, adică să-i dea lucru pentru care se născuse. Neputând să aibă de la tată ceea ce el trebuia să ia de la viață, Făt Frumos se hotărăște să plece în lume. Mergând la grajduri să-și pregătească un cal, întâlnește într-un colț un cal răpciugos, și bubos și slab (1) care îi vorbește. Simbol al subconștientului care știe, acest cal îi amintește prințului legătura sa cu forța atavică a neamului său.
Fiecare dintre noi are o comoară în rădăcinile lui
Această comoară este constituită din toate experiențele pozitive pe care arborele nostru genealogic ar vrea să ni le poată transmite, astfel încât să putem evolua. (2, p 9)
Ca să ajungi la dorința ta, spuse mârțoaga, trebuie să ceri de la tată-tău paloșul, sulița,arcul, tolba cu săgeți și hainele ce le purta el când era flăcău, iar pe mine să mă îngrijești cu însăți mâna ta șase săptămâni și orzul să mi-l dai fiert în lapte. (1)
Mai apoi, când auzi calul de la Fat Frumos că hainele și armele sunt bine curățate și pregătite, odată se scutură și el, și toate bubele și răpciuga căzură de pe el și rămase întocmai… un cal gras, trupeș și cu patru aripi. (1)
După trei zile de pregătire, încălecat pe calul său, Făt Frumos își luă rămas bun de la părinți și slujitori și ieși pe poartă ca vântul, luând viața în piept.
2. Viața este plină de provocări
S-a dus Făt Frumos, s-a tot dus trei zile și trei nopți, când deodată se vede confruntat cu tot felul de dificultăți, personificate ba de o Gheonoaie, ba de o Scorpie.
Prin vitejie și bunătate, folosindu-și darurile părintești, Fat Frumos transformă dificultățile în noroc și ajunge cu bine la palatul pe care îl căuta, cel al tinereții fără bătrânețe și al vieții fără moarte.
Înțelegem deci că ajuns să își vadă visul cu ochii Făt Frumos trăiește sentimentul fericirii care transformă clipa în veșnicie și îl face să se simtă nemuritor, în ciuda răului care continua să însoțească circumstanțele, lighioanele care împânzeau pădurea (1), dar se supuneau celei care știa să le îmblânzească prin înțelegere și bunătate. Încet, încet Fat Frumos se așeză într-o albie a vieții, trăind după spusa poetului, nu credeam să-nvăț a muri vreodată. (3)
Petrecu acolo vreme uitată, fără a prinde de veste fiindcă rămăsese tot așa de tânăr, ca și când venise… Stăpânele casei îi deteră voie să meargă prin toate locurile de primprejur, pe unde va voi, numai pe o vale, pe care i-o și arătară, îi ziseră să nu meargă, căci nu va fi bine de el, și-i spuseră că acea vale se numea Valea Plângerii. (1)
3. Individuația, depășirea limitelor
Nicicând nu se ridică omul mai sus decât atunci când nu știe încotro îl duce destinul. În măsura în care, infidel propriei sale legi, omul nu devine o personalitate, el își pierde rostul vieții. Din fericire însă, marii majorități a oamenilor, prea buna și prea răbdătoarea natură nu le-a adus pe buze întrebarea fatală privind rostul vieții… vocea lăuntrică este chemarea, menirea care duce spre o zonă extraumană a unei activități lăuntrice, obiective a sufletului. Vocea lăuntrică e vocea unei vieți mai pline, a unui conștient mai larg, mai cuprinzător. În vocea lăuntrică se amestecă adesea indecelabil supremul bine cu supremul rău… stârnind un abis de rătăciri, amăgiri și disperări. Devenirea personalității e un act temerar și e tragic că tocmai demonul vocii lăuntrice reprezintă cel mai mare pericol și totodată ajutorul ce ne e strict necesar. (4, p 32-35)
Ieșea deci Făt Frumos la vânătoare mereu, dar într-o zi se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri, supărat alergă după el și dete și cu a treia săgeată, cu care îl și nimeri, dară nefericitul, în învălmășeală, nu băgase de seamă că alergând după iepure, trecuse în Valea Plângerii. Luând iepurele, se întorcea acasă, când ce să vezi deodată îl apucă un dor de tată-său și de maică-sa. (1)
4. Închiderea ciclului, întoarcerea acasă
Deși la început Făt Frumos nu anunță celor din jur transgresiunea limitei, ei tot cunosc adevărul după întristarea și neodihna ce vedeau la dânsul (1). Uscându-se de dor, Făt Frumos hotărăște să se întoarcă la casa părintească. Pe drumul de întoarcere însă nimic nu mai este cum el ar fi crezut. Nu se putea dumiri el cum de în câteva zile s-au schimbat astfel lucrurile? Și, iarăși supărat, plecă cu barba albă până la brâu, simțind că îi cam temurau picioarele, și ajunse la împărăția tătâne-său. (1)
Cu ochii în lacrimi văzu palatul dărâmat și cu buruieni crescute, și încercă să-și aducă aminte de cât fusese odată de luminat, când își petrecuse copilăria în el.
Căutând într-o parte și în alta, cu barba albă până la genunchi, ridicându-și pleoapele ochilor cu mâinile și abia umblând, nu găsi decât un tron hodorogit, îl deschise, dar în el nimic nu găsi, ridică capacul chichiței, și un glas slăbănogit îi zise:
– Bine ai venit, că de mai întârziai și eu mă prăpădeam. O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiță, și căzu mort, și îndată se și făcu țărână. (1)
Am citat din:
(1) Petre Ispirescu – Tinerețe fără bătrânețe și viață fără moarte
(2) Elisabeth Horowitz – Eliberează-te de destinul familial, Editura Philobia, București, 2019
(3) Mihai Eminescu – Oda în metru antic, Poezii, Editura pentru literatură, București, 1964-1965
(4) CG Jung – Puterea sufletului, Psihologie individuală și socială, Editura Anima, București, 1964
(5) Robert Wang – Tarot Psychology, Marcus Aurelius Press, 2007
Elena Beca a absolvit cursurile Facultății de Filosofie a Universității din București secția Sociologie, în 1976.
Este Doctor în Filosofie al Universității din București din 1996.
Timp de 22 de ani a predat Sociologie la această Universitate și a colaborat cu alte instituții din domeniul educației.
A avut privilegiul să fie studenta Doamnei Zerka Moreno în Psihodramă și în perioada pregătirii doctoratului a avut un stagiu la Royal College în Londra unde a studiat Life Events and Illness cu George Brown, Tirill O Harris și Paul Bebbington.
În prezent este Practician al metodei Referențialului Arhetipurilor Personale și Formator pentru primele module din această metodă, sub îndrumarea lui Georges Colleuil.
Dr. Elena Beca este o persoană complet dedicată studiului, un interlocutor atent și empatic și mai mult ca toate, un bun povestitor.
