Arcana 20 Judecata

Crimă și pedeapsă de Feodor M Dostoievski

Iubirea care salvează lumea

Nu există nici recompensă nici pedeapsă, să înțelegi aceasta înseamnă mântuire. Salvarea sau damnarea sunt condiții ale conștiinței care reflectează asupra ei însăși.

Considerată ca aspect al evoluției persoanei, arcana poate fi conceptualizată ca formă de inițiere. În acest sens ea conține o permanentă schimbare a percepției privind natura realității. Deoarece adevarata natură a personalității este dorința de a funcționa în termenii satisfacerii nevoilor senzoriale, a voinței și așteptărilor sale, moartea vine să abroge întreaga voință de a trăi.

Odată cu înțelegerea morții se instalează o percepție corectă cu privire la natura temporară și iluzorie a personalității.

Ideea resurecției în gândirea lui C.G.Jung se referă la faptul că nu suntem subiectul unei totale anihilări, deoarece psihicul în întregul său trece dincolo de barierele spațiului și timpului. Prin interacțiunea continuă între conștiință și inconștientul colectiv avem șansa să experimentăm situații arhetipale care să ne ofere înțelegerea simțirii unei continuități a vieții de dincolo și după existența noastră.

Din această perspectivă ziua Judecății de apoi este capacitatea conștiinței de a absorbi toate posibilele opoziții intelectuale într-un tot, în Unul. Simbolic, moartea și învierea fac parte din toate schemele inițiatice, la fel și botezul.

Judecata este un proces fundamental personalității, care lucrează continuu pentru a deveni conștientă de sine. Judecata nu reprezintă un moment, este un progres continuu al personalității care înaintează spre conștiința universală. Tot ce este lipsit de valoare în personalitate este încet ars, în cuptorul încins al conștiinței. Schimbările fiziologice care apar în personalitate ca rezultat al căutărilor pe care aceasta le întreprinde întru aflarea unei realități mai înalte, generează corpul de maestru. Pe această cale diferitele părți ale personalității sunt evaluate critic de către intelect. Acțiunea este lentă și perpetuă.

Judecata trebuie să ducă la înțelegerea totală a structurii personalității și a legăturilor sale cu universul. Cum orice simbol conține și pe opusul său, lecția din Judecată (intelectul) este cea a Lunii, a înțelegerii emoțiilor.

Arcana 20 este cea în care se descrie întâlnirea aspirantului cu forțele divine, pentru a se face părtaș misterelor.

Personalitatea este ridicată din mormântul materiei, al stricăciunii și evaluată cu privire la modul în care a descoperit echilibrele vieții. Este înțelegerea faptului că în univers nu suntem separați. Ar mai fi inutil și să credem că purificarea din stricăciune ar fi doar rodul efortului titanic al propriei voințe.

Viața este bunul cel mai de preț dintre toate bunurile omului și temelie a tuturor celorlalte. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Vrei să știi de ce este de preț această viață? Fiindcă este pentru noi temelia vieții viitoare (a lumii întregi, n.n) și prilej și loc de luptă și alegere pentru cununile cerești (ale înțelegerii ei, n.n)

Romanul Crimă și pedeapsă este o operă literară de o celebritate incontestabilă.

A fost publicat inițial de Feodor Dostoievski în douăsprezece numere lunare ale ziarului Mesagerul Rus, iar ca întreg literar în anul 1866.

Perenitatea mesajului vine din bogăția simbolică, pe care autorul o țese, descriind personaje pline de pasiune, a căror expresie și interacțiune ne ajută să întrevedem incandescența vieții unice, din care toți provin și care, pe toți îi susține.

Motivul creștin al învierii lui Lazăr, cel sculat din morți a patra zi, prin cuvintele Mântuitorului „Lazăre vino afară!” reprezintă tema generală a narațiunii. Este vorba de învierea cea de obște, prin care toți oamenii sunt rechemați la viață, din stricăciunea păcatului (ignoranței), pentru a se înfățișa la infricoșătoarea Judecată și a înțelege taina lumii.

Lectura se apropia de minunea cea mare și nemaiauzită. Și ea se simțea cuprinsă de un sentiment uriaș de triumf. Glasul întărit de bucurie și fericire avea un sunet metalic. Rândurile se învălmășeau în fața ochilor ei tulburi de lacrimi, dar cunoștea pe de rost fiecare verset. Când rosti „Nu putea oare acesta care a deschis ochii orbului, să facă și pe…” – ea coborî vocea, redând cu ardoare și patimă îndoiala, dojana și hula acestor iudei orbi, necredincioși, și care peste o clipă aveau să plângă și să creadă… Iar el, el care este și el orb și un necredincios ca dânșii, el va auzi și va crede, da, da! Chiar acum, în clipa asta, visa ea, tremurând de bucuria așteptării. (1 , p 315)

El se numea Rodion Romanîci Raskolnikov, fost student la Drept și eseist, un intelectual gata să își testeze ideile, cu prețul libertății și al vieții.

Numele său vine de la cuvântul rascolnic, un adept al mișcării religioase schismatice apărută în secolul al XVII – lea, îndreptată împotriva bisericii oficiale. Simbolic numele trimite deci la călcătorul legii vieții, care alege să separe, în mijlocul vieții care ține uniți pe toți oamenii. Astfel cunoaște el adevărul despre lege, cunoscut fiind faptul că numai cel ce calcă legea face cunoștința rigorilor ei.

Aflat într-o stare de încordare și iritare nervoasă vecină cu ipohondria, Raskolnikov se închisese în el însuși și se izolase într-atâta de toată lumea, încât ajunsese să se teamă… de orice relații cu oamenii. (1, p 6)

În legătura cu aceștia, el, Rodion Romanîci avea nevoie să-și răspundă la o întrebare. Ticălosul de om se obișnuiește cu toate! Căzu pe gânduri. Dar dacă greșesc? exclamă el deodată, fără să vrea. Dacă, în realitate, omul nu este ticălos – omul în genere, seminția umană – atunci toate celelalte nu sunt decât prejudecăți, temeri scornite de mintea noastră, și atunci nu mai este nici o stavilă, toate sunt așa cum trebuie să fie. (1, p 29)

Autor al unui articol intitulat Despre crimă, Raskolnikov dezbate ideea conform căreia evoluția omenirii, impunerea noului presupune încălcarea mai întâi și apoi înlocuirea vechilor legi, lucru pe care îl ilustrează în istorie legiuitorii și marii conducători ai omenirii... începând din timpuri străvechi și continuând cu Licurgii, Solonii, Mahomezii, Napoleonii etc, toți fără nici o excepție,au fost niște criminali, dacă n-ar fi decât prin faptul că, făcând legi noi, au călcat pe cele vechi, respectate cu sfințenie de societate, moștenite din moși strămoși…. Trebuie să ținem cont de faptul că mai toți acești conducători și binefăcători ai omenirii au făcut să curgă sânge cu nemiluita. De unde trag concluzia că nu numai oamenii mari, dar toți cei care se înalță câtuși de puțin deasupra nivelului obișnuit, cei care sunt în stare să spună ceva nou, trebuie să fie neaparat, prin însăși firea lor niște criminali – mai mult sau mai puțin bineînțeles. (1, p 250)

Articolul scris a pornit de la analiza unei probleme juridice, relativ adică la legile societății. Prin acesta autorul, Raskolnikov, făcea diferența între două categorii de oameni, unii obișnuiți, cei mai mulți având nevoie și chiar trebuind să asculte de legi și oamenii deosebiți, care prin anvergura viziunii lor asupra lumii erau oameni ai viitorului, care împing lumea înainte și o duc spre un țel.

Dostoievski pune mereu în comparație legea umană și legea divină. De aceea se comentează: Dar oamenii cu adevărat geniali care au dreptul să ucidă, nu trebuie să sufere defel, pentru sângele pe care l-au vărsat?… N-au decât să sufere … Suferința și durerea sunt legate de o conștiință largă și de o inimă adânc simțitoare. Oamenii cu adevărat mari cred că trebuie să se simtă foarte triști pe pământ. (1, p 255)

Raskolnikov plănuiește și apoi duce la îndeplinire o crimă.

Există oare o ființă umană atât de rece, încât să nu aibă simboluri? se întreba Yasunari Kawabata (2, p 52)

Atmosfera romanului rusesc abundă de căldură umană. Societatea pe care o populează, arzător, personajele este o societate a săraciei. Am fi înclinați să luăm aceasta de bună, în sensul material al termenilor, dacă nu am avea în vedere mereu ansamblul lucrurilor. De aceea înclin să cred că sărăcia de care suferă cu adevărat toate întruchipările din romanul acesta este doar ceea ce desemnăm prin deficiența afectivă. Prin urmare sărăcia copleșitoare pentru toți cei implicați în dramă este simbolică. Argumentul suprem este că nici cei aparent bogați dintre ei (Piotr Petrovici Lujin sau Svidigrailov) nu se simt împliniți. Toți duc aceeași povară, de a nu se simți iubiți. Din această nefericire constitutivă fiecare scapă cum poate.

Semion Zaharnici Marmeladov bea în neștire, bea tot ce ar putea să-i ajute familia să supraviețuiască și își duce fiica cea mare, pe Sonia în condiția de prostituată. Sonia face o jertfă pentru a nu lăsa fară mijloace de trai pe mama sa vitregă și cei doi copii ai acesteia. Apoi Marmeladov se condamnă singur, prin conștiința sa, Ai dreptate nu merit milă! Ar trebui să fiu răstignit, răstignit pe cruce și nu dăruit cu milă! Dar tu, judecătorule, răstignește-l pe păcătos, dar răstignindu-l, dă-i mila ta. Atunci eu singur am să vin la tine ca să fiu răstignit, căci nu mi-e sete de veselie, ci de lacrimi și durere mi-e sete! Tu, negustorule, crezi poate că m-am înveselit cu litra ta de votcă? Durere, durere am căutat în fundul cănii, durere și lacrimi, și le-am găsit și le-am sorbit cu nesaț! Iar milă are să aibă de noi acela carele pe toți îi dăruiește cu mila lui și carele pe toți și pe toate le înțelege, el, singurul judecător. Va veni ziua de apoi… și el va spune Vino în împărăția mea. Te-am iertat odată… Și-ți iert și acum păcatele tale multe, pentru că mult ai iubit. (1, pg 24-25)

Apoi, inspirat de multă băutură, descrie înfricoșata judecată. Și are să-i judece pe toți și are să-i ierte pe cei buni și pe cei răi, și pe cei înțelepți și pe cei smeriți… Iar când va fi isprăvit cu toți ceilalți, va grăi către noi. Veniți și voi, va spune, veniți voi bețivanilor, veniți voi cei slabi de înger, veniți voi păcătoșilor! Și noi, noi vom ieși și ne vom opri în fața lui fără frică… Atunci vor grăi cei preaînțelepți, vor grăi cei deștepți, Doamne pentru ce-i primești și pe aceștia? Și va răspunde el, Îi primesc, v-o spun vouă, preaînțelepților, îi primesc, v-o spun vouă celor cu minte multă, fiindcă nici unul din ei nu s-a crezut vrednic să fie primit. Și va întinde către noi brațele, și ne vom arunca în brațele lui și vom plânge… și vom înțelege totul. (1, p 25) În cele din urmă se lasă călcat de o caleașcă cu cai și moare .

Katerina Ivanovna, soția lui înnebunește de durere că în decăderea sa, nimeni nu îi recunoaște obârșia nobilă. Moare și își lasă singuri doi copii mici.

La rândul său Svidigrailov se sinucide când pierde nădejdea de a fi iubit de Dunia, femeia de care era îndrăgostit.

Raskolnikov bâjbâie prin viață încercând să o descifreze. Pornind de la aparențe, că deci este sărac din punct de vedere material și ducând cu greu această povară, se decide să omoare o bătrână cămătareasă, pentru a putea cu bani furați, să înceapă o viață socială pe măsura aspirațiilor lui.

Aleona Ivanovna era văduvă de arhivar și cămătăreasă, la care Raskolnikov amaneta lucruri pentru câteva copeici și față de care nutrea încă de când o văzuse o puternică aversiune. Sora mai mică a cesteia, Lizaveta, pe care trebuie să o fiînchipuit autorul romanului ca pe un alter ego al celei dintâi, era o femeie slabă, stîngace, sfioasă și supusă, aproape tâmpită, robită cu desăvîrșire de soră-sa. (1, p 61)

Procesul de decizie este înfățișat ca parte a unei realități aproape magice, în care sincronicitățile taie respiratia… totul s-a petrecut altfel decât a crezut, întâmplător, aproape pe neașteptate. (1, p 71) Totul concură la realizarea planului criminal. Doi bărbați discută, la cârciuma unde Raskolnikov ia un ceai, despre bătrâna cămătăreasă și nocivitatea ei pentru societate, Lizaveta este invitată de un cuplu în afara locuinței chiar la momentul hotărâtor, un topor este găsit la țanc în cămara portarului etc.

Crima decurge conform planului până în momentul când aproape fară să se dezmeticească din fapte, Raskolnikov se vede față în față cu Lizaveta întoarsă fără veste acasă și este nevoit să o omoare. Moartea Lizavetei este cu adevărat tragică prin absurdul ei. Nenorocita Lizaveta era într-atât de naivă, bătută de soartă și fusese întotdeauna atât de terorizată, încât nu-și ridică brațul să-și apere fața, cum ar fi fost natural… Își ridică numai ușor mâna stângă, dar nu până în dreptul feței, și o întinse încet înainte, ca și cum ar fi vrut să-l îndepărteze. (1, p 79)

După acestea, groaza a pus stăpânire pe făptaș, pentru ce făptuise. Scăpat de la locul faptei Rodion Romanîci Raskolnikov își începe penitența.

Convingerea că toate simțurile, până și memoria, până și simpla putință de a judeca îl trădează, îl chinuia nespus. Oare a și început, oare a și început pedeapsa de acum? Firește, firește așa e! (1, p 88) Acestea erau gândurile lui.

Legea umană era departe de a-l descoperi, și poate că nici nu puteau să-l prindă. Alta era judecata care îl urmărea. O senzație nouă de neînvins îl stăpânea tot mai tare, era un fel de dezgust fără margini, aproape fizic, față de tot ce vedea, față de tot ce-l înconjura, o senzație stăruitoare, violentă , plină de ură. (1, p 107-108)

Oamenii din jurul lui, chiar dacă unii îl bănuiau, nu au încetat să-l iubească. El însă nu părea preocupat de iubire, generozitatea lui venea din conștiința asemanărilor, căci cine iubește pe un singur om, îi poate iubi pe ceilalți doar pentru că îi seamănă aceluia. Chinul său era să știe, să înțeleagă condiția omului, condiția lui. Se încredințează Soniei Marmelodova, cu credința și legea lui… eu, eu am vrut să cutez, și am ucis, n-am vrut decât să cutez, asta-i cauza… Am pornit după matură chibzuință și tocmai asta m-a nenorocit! Crezi tu că nu mi-am dat seama? Când îmi puneam întrebări de pildă dacă am dreptul la putere, știam perfect că nu am dreptul, prin simplul fapt că-mi puneam întrebarea, sau când mă întrebam dacă o făptură omenească este un păduche, știam bine că pentru mine nu este, ci este pentru acela căruia nici nu i-ar fi trecut prin minte să-și pună asemenea întrebări… Numai faptul că m-am canonit atâtea zile cu întrebarea “S-ar fi hotărât Napoleon s-o ucidă (pe babă) sau nu?” era de ajuns să-mi dovedească limpede că nu sunt Napoleon… Am ucis și atâta tot, am ucis pentru mine… N-a fost banul motivul principal când am ucis… dacă ar fi să mai reîncep, poate n-aș mai face-o, dar atunci eram împins să aflu, voiam să știu, să-mi dovedesc cât mai repede dacă sunt un păduche ca ceilalți sau sunt un om în toată puterea cuvântului. Dacă voi cuteza să mă aplec să ridic de jos puterea. Dacă sunt o făptură tremurătoare sau am dreptul… Abia după aceea am înțeles că n-am avut dreptul să fac acel lucru, fiindcă sunt un păduche ca toți ceilalți… când m-am dus atunci la bătrâna aceea m-am dus numai să încerc… Dar cum am ucis? Așa se ucide ? Am să spun odată și odată cum a fost… Și oare pe babă am ucis-o? M-am ucis pe mine! Acolo, pe loc, m-am ucis pe mine pe veci. (1, p 400-401)

Ideea autodepășirii, a trecerii limitei răsună tragic. În aceste condiții mai poate omul să se împace cu sine și cu Dumnezeu? Există un solvent în care să se dizolve toate polaritățile minții, binele și răul?

Raskolnikov învață adevărata autodepășire, în umilința autodenunțării și descoperirea iubirii.

Acuzatorul său Porfirîi Petrovici îl așteptă și-i apără viața. Știu că ești sceptic, îi spune el lui Raskolnikov, dar nu mai face pe deșteptul, lasă totul pe sema vieții, fără să stai mult pe gânduri, n-avea grijă, ea are să te scoată la mal și are să te pună pe picioare… Știu că-mi iei cuvintele drep predică învățată pe de rost, dar poate că mai târziu ai să-ți amintești de ele și au să-ți prindă bine, eu de aceea îți spun. E încă bine că ai omorât-o numai pe baba aceea. Dacă ai fi născocit altă teorie, poate ai fi săvârșit ceva mai oribil! Poate că trebuie să-i mulțumești lui Dumnezeu, de unde știi, poate că el te păstrează pentru un scop anumit. Dumneata însă ar trebui să ai mai multă bărbăție, și să nu te sperii de ce ai făcut acum. Te temi de ispășire? Nu, este rușinos să te temi. Dacă ai făcut pasul acela ține-te tare. Aici intervine dreptatea. Îndeplinește deci ceea ce cere dreptatea. Știu că nu mă crezi, dar viața are să te scoată la liman, și cu timpul ai să-ți recapeți gustul de a trăi. Acum însă ai nevoie de aer. (1, p 439-440)

Aceste cuvinte se dovedesc profetice. Rodion își recunoaște vina și pleacă să ispășească pedeapsa în Siberia, la ocne. Pentru cei opt ani de ocnă îi stă alături Sonia. Ea îl iubește și îl face să înțeleagă puterea iubirii.

În timpul acestei detenții procesul conștientizării se intensifică și se definitivează. Sonia este sursa convertirii sufletești pentru Rodion Romanîci. La început era chinuit de mândrie. El nu simțea nici o remușcare pentru crimasăvârșită. Singura vină era că a recunoscut și s-a predat singur. O, cât de fericit s-ar fi simțit dacă s-ar fi putut învinui singur! Atunci ar fi îndurat totul, până și rușinea și ocara. Dar oricât de aspru se judeca, cugetul lui înrăit nu găsea în trecutul lui nici o vină deosebită, nu-și imputa decât că a dat greș, ceea ce i se poate întâmpla oricui. Îi era rușine să se vadă pe el, Raskolnikov, pierdut prostește fără leac, fără nădejde, fărărost, învins de destinul orb, și că trebuia să se supună, să se încline în fața absurdității acestei sentințe, dacă voia să-și recapete cât de cât liniștea… Pentru ce să trăiască ? ce să spere?… Să trăiască numai ca să trăiască? Dar de totdeauna a fost gata să-și dea viața pentru o idee, pentru o speranță, chiar și pentru o iluzie. Niciodată nu i-a fost de ajuns numai să trăiască, întotdeauna a dorit mai mult. (1, p 517)

Se întreba și de ce nu s-a sinucis. Oare atât de puternică este dorința de a trăi și e atât de greu s-o învingi?… Se chinuia, punându-și mereu această întrebare, și nu putea să înțeleagă… poate presimțise că în sufletul și convingerile lui este o adâncă eroare. Nu înțelegea că în această presimțire poate încolțea o nouă concepție de viață, începutul unei renașteri, semnul învierii lui. (1, p 518)

Prezentă mereu pentru el, grijulie, Soniei nu-i era greu să suporte dezgustul cu care el o întâmpina, tăcând îndărătnic cât dura vizita. Până când într-o zi, fiind singuri pentru că nu-i vedea nimeni, Deodată, n-ar fi știut cum s-a întâmplat, dar parcă o putere nevăzută l-a aruncat la picioarele ei. Plângea și îi îmbrățișa genunchii. În prima clipă ea se sperie grozav, fața ei păli ca de moarte. Sări în sus și-l privi, tremurând. Dar aproape numaidecât înțelese tot. În ochii ei se aprinse o fericire fără margini, înțelese că nu mai era nici o îndoială că el o iubea nemăsurat, că în sfârșit sosise clipa… Voiau să vorbească și nu puteau. Le erau ochii plini de lacrimi. Amândoi erau palizi și slabi, dar pe chipurile acestea bolnăvicioase și palide străluceau zorile unor preschimbări depline, ale învierii și renașterii lor la o viață nouă. Îi regenerase dragostea, inima unuia cuprindea izvoare nesecate de viață pentru inima celuilalt. (1, p 523)

Iubirea, solventul universal al polarelor intelectuale, schimbase tot universul lor. Și apoi, ce însemnau toate acestea, toate suferințele din trecut? În bucuria primelor clipe de renaștere la viață, totul, chiar crima lui, condamnarea și deportarea în Siberia îi păreau ceva exterior, străin de el, aproape se îndoia că toate acestea i se întâmplaseră în adevăr lui. De altfel în seara aceea nu izbutea să se gândească mai adânc, si să se concentreze asupra unui singur lucru, nu era în stare să raționeze, simțea și nimic mai mult.Viața înlocuise judecata, în conștiința lui se născuse ceva nou. (1, p 523)

Din acea zi viața triumfă asupra determinismelor. Iubirea nu putuse să fie oprită. Hotărâră să aștepte și să rabde. Mai rămâneau șapte ani și până atunci – câtă suferință cumplită, câtă fericire nemărginită! Dar el înviase și știa acest lucru, îl simțea cu întreaga lui ființă renăscută la viață, iar ea, Sonia, ea nu trăia decât prin el. (1, p 523)

Am citat din:

Feodor Mihailovici Dostoievski, Crimă și pedeapsă, Ed RAO, București, 1995
Yasunari Kawabata, Dansatoarea din Izu, Ed Humanitas, București, 2019

Elena Beca a absolvit cursurile Facultății de Filosofie a Universității din București secția Sociologie, în 1976.

Este Doctor în Filosofie al Universității din București din 1996.

Timp de 22 de ani a predat Sociologie la această Universitate și a colaborat cu alte instituții din domeniul educației.

A avut privilegiul să fie studenta Doamnei Zerka Moreno în Psihodramă și în perioada pregătirii doctoratului a avut un stagiu la Royal College în Londra unde a studiat Life Events and Illness cu George Brown, Tirill O Harris și Paul Bebbington.

În prezent este Practician al metodei Referențialului Arhetipurilor Personale și Formator pentru primele module din această metodă, sub îndrumarea lui Georges Colleuil.

Dr. Elena Beca este o persoană complet dedicată studiului, un interlocutor atent și empatic și mai mult ca toate, un bun povestitor.