Nebunul, Arcana zero, Entropia

sau

Idiotul de Feodor M Dostoievski

Autor Elena Beca

În matematică zero îndeplinește un rol central ca identitate aditivă a numerelor întregi, a numerelor reale. În Tarot arcana cu numărul zero este arhetipul nimicului creator. Considerată prima arcana a Tarotului, Nebunul poate fi văzut în mod legitim ca principiul devenirii universale și sursa a toată cunoașterea. El reprezintă tot care emerge din nemanifest și din care derivă toate. Este doar un potențial. Creația începe din vid. Nașterea nimicului din nemanifest generează toate contradicțiile și tot în nimic se rezolvă toate opusele.

Ideea generală conținută de Tarot este aceea de tranziție, de proces. Nimicul simbolizat de Nebun se întoarce la condiția inițială prin distrugere a toate cele ce există. Totul sfârșește în nimic.

Ca orice alt arhetip și acesta este bipolar, având un aspect pozitiv, de creație și unul negativ, de distrugere. Prin proiecția opuselor, Nebunul sugerează dorința de întoarcere la sursă a tuturor lucrurilor, întoarcere la nimicul creator.

Zero este suma dintre +1 masculin și -1 feminin. Astfel oul cosmic este ovulul fertilizat al unei sexualități nedefinite, fiind nici masculin, nici feminin ci potențialitate pentru amândouă.

Nebunul este energia androgină, care se diferențiază în personalizarea dramatizată a celorlalte douăzeci și una de arcane majore. Este o energie centrală care echilibrează Unul cu proiecțiile sale, el conținând toate posibilitățile.

Toate reprezentările Nebunului fac trimitere simbolică la relația dintre natura animală și procesul spiritual. În același timp este susținută ideea care leagă creația primordială de nevoia de distrugere a acesteia. Voința creatorului ține în frâu contra- energiile care tind să distrugă creația chiar în momentul apariției ei. Distrugerea readuce creația în starea din care provine.

Nebunul poartă cu sine marile întrebări ale noastre: Cine sunt eu? De unde vin? Încotro mă îndrept?

Entropia

Lupta dintre opusuri este sursa și stăpânul tuturor lucrurilor a spus Heraclit acum 2500 de ani (1, p 11)

Legea entropiei ca lege a structurilor vii proclamă ideea schimbărilor irevocabile în natură. Cunoscută sub denumirea de principiul al doilea al termodinamicii această lege reprezintă generalizarea unui fapt comun: căldura se deplasează totdeauna de la sine de la un corp mai cald spre cel mai rece și niciodată invers. Enunțul ei complet este simplu …în univers există o degradare calitativă continuă și irevocabilă a energiei libere, în energie legată. În interpretarea modernă această degradareeste considerată drept transformare continuă a ordinei în dezordine. Ideea se bazează pe observația că energia liberă este o structură ordonată, pe când energia legată este o repartizare dezordonată, haotică. (1, p 54)

Legat de această lege, ceea ce ne interesează este faptul că o ființă vie poate evita, un timp, numai degradarea entropică a propriei structuri. Ea nu poate împiedica creșterea entropiei întregului sistem, compus din structura ei și mediu. Din contră, după cât știm astăzi entropia unui sistem crește, în general, mai repede în prezența vieții decât în absența ei. (1, p 63)

În lumina acestei legi, principiul dialectic funcționează în sensul în care viața conține zone de penumbră în care unele noțiuni esențiale pentru judecățile oamenilor – bun, dreptate, nevoie – se suprapun cu contrariile lor.

Procesul transformării este tocmai această permanentă generare și anihilare, iar entropia este măsura gradului de dezordine din natură. Evoluția este caracteristica a ceea ce se naște și moare.

 * * *

Romanul Idiotul al lui Feodor M Dostoievski a fost scris intre 1867 și 1868 și publicat inițial în revista Russky Vestnik din Sankt Petesburg între anii 1868 și 1869.

Conform mărturisirii autorului ideea principală a romanului este înfățișarea unui om întru totul sublim, prințul Lev Nicolaevici Mîșkin.

Sublim se dovedește a fi, în cele din urmă, întregul conținut al acestei narațiuni care descrie cu mijloacele literare, procesele vieții sociale ale unei comunități de personaje a căror vitalitate este țesută din contradicții, conflicte sufletești și relații năucitoare.

Reflectarea asupra condiției personale și a omului în general este frecvent întâlnită la personajele lui Dostoievski. Acestea duc mesajul autorului, conturând nodul central al reprezentării lumii și a societății, care face din romanul Idiotul o descriere de o incredibilă precizie a entropiei ca lege a vieții.

O idee perfidă și provocatoare! Se legă Lebedev de paradoxul lui Evgheni Pavlovici. O idee care are drept țel de a-i întărâta pe adversari și de a-i face să se încaiere, dar o idee justă! Pentru că, formulând-o astfel, nici dumneata însuți domnule cavalerist și zeflemist din lumea mondenă (nicidecum însă lipsit și de anumite capacități), nici dumneata nu bănuiești toată profunzimea și justețea ideii dumitale. Da. Legea autoconservării și legea autodistrugerii sunt deopotrivă de valabile în lume.(2, p 557)

Plecând de la această teză autorul își construiește romanul conturând cu precizie de miniaturist caractere ce ar putea sta, fiecare, de sine statător prin povestea existenței lor, dar la fel ca în viața adevărată, fluxul energiilor se încaieră și formează configurații de relații, care complică descrierea, pentru că prin combinare generează personaje noi, dublu fațetate.

Aceste dubluri sunt fie două fețe ale aceluiași personaj, ținând de comportament în diferite contexte sau împrejurări (Lukian Timofeici Lebedev, Ippolit Terentiev), sau sunt personaje duble create din luminile și umbrele a două ființe legate prin soartă și care evoluează împreună și unul din celalalalt (Lev Nicolaevici Mîșkin –Parfion Semionovici Rogojin, Aglaia Ivanovna Epancina – Nastasia Filipovna Barașkova).

Iata-l pe Lebedev vorbind despre sine:

Ce valoare poate să aibă o asemenea căință?! Nu m-am bătut eu în piept aseară “Sunt un nemernic, un nemernic!”, adică vorbe goale și atâta tot ..Ei bine uite, dumitale am să-ți spun tot adevărul, fiindcă știi să-l pătrunzi pe om până în adâncul sufletului, și vorba și fapta, și minciuna și adevărul – toate merg la mine mână-n mână și în perfectă armonie. Adevărul și faptele mă-ndeamnă – poți să crezi sau nu – la o sinceră căință, ți-o jur, dar cuvintele și minciuna îmi sunt dictate de un gând diabolic (mereu prezent). Cum să fac ca să-l amăgesc pe om, să trag un folos chiar și de pe urma acestor lacrimi de căință ale mele! Zău așa! Altuia nu i-aș spune, ar râde sau m-ar scuipa, dar dumneata, prințe, judeci cu omenie.(2, p 463-464)

Dar și pe Ippolit Terentiev, un june de vreo șaptesprezece, cel mult optsprezece ani, avea fața inteligentă, cu o continuă expresie de iritare, în care ghiceai pecetea unei boli ce nu iartă. Era slab ca un schelet, de o paloare galben verzuie, ochii îi scânteiau febril și două pete roșii îi acopereau obrajii.Tușea întruna. Fiecare cuvânt, aproape fiecare respirație erau însoțite de un horcăit șuierat în piept.Era clar că îl măcina ftizia într-un stadiu foarte avansat. Nu mai avea de trăit poate mai mult de două-trei săptămâni. Sfârșit de oboseală, el se lăsă să cadă pe scaun înaintea celorlalți, care la început se simțiră puțin stânjeniți. Dar renunțând la orice ceremonii, își reluă îndată obișnuitul aer important, de teamă probabil să nu-și diminuieze demnitatea…(2, p 385)

În privința modului în care știe sufletul omenesc să împace contrariile există în roman un personaj de un pitoresc aparte, generalul în retragere și în mizerie, cum însuși se numește pe sine, Ardalion Alexandrovici Ivolghin, care într-unul din delirurile sale îi povestește lui Mîșkin ceva din așa zisele sale memorii, misiunea sa, a unui copil de zece ani, zice, pe lângă cuceritorul Moscovei de teama căruia tremurau toți rușii, Napoleon Bonaparte.

la zece ani nu m-am temut de nimic și, făcându-mi loc prin mulțimea ce se îmbulzea în fața palatului, am ajuns aproape de intrare în momentul când Napoleon cobora de pe cal ...Căci pe atunci, ani de-a rândul, numele lui era pe buzele tuturor, răsunase în întreaga lume, iar eu, ca să zic așa, îl supsesem cu laptele mamei.

Pe scurt Napoleon îl observă pe băiețaș și i se și adresează:

Voilà un garçon bien éveillé! Qui est ton père? La care îi răspunsei numaidecât cu glasul sugrumat de emoție:

Un general care a murit pe câmpul de bătălie al patriei lui.

Aceasta face impresie asupra lui Napoleon care se interesează imediat:

M’aimes tu petit? Răspunsul țîșni din gura mea la fel de iute ca și întrebarea: Sufletul unui rus știe să recunoască un om mare chiar și într-un dușman al patriei sale.(2, p 737-738)

Aceste minunate cuvinte au darul nu doar să-l impresioneze pe Napoleon dar și să-l pună pe gînduri în privința rușilor. Evenimentul se lasă cu urmări semnificative și micul boier rus este numit paj personal al Maiestății Sale. În nopțile de insomnie marele om nu se dă în lături să se sfătuiască cu pajul acesta. Mai mult de atât ai crede că nu se poate dar,

O dată, ca din întâmplare, privirea lui Napoleon căzu pe mine povestește patetic generalul Ivolghin, și un gând straniu îi licări în ochi.

Copile îmi spuse el deodată, ce zici tu dacă aș trece la ortodoxism și dacă i-aș dezrobi pe iobagii voștri, m-ar urma oare rușii sau nu?

Niciodată, strigai cu indignare. Napoleon rămase consternat. Flacăra patriotismului ce s-a aprins în ochii acestui copil îmi dezvăluie, spuse el, părerea și sentimentele întregului popor rus.(2, p 742)

Ca urmare Napoleon alege să treacă la un alt proiect.

Tot copilul de zece ani este cel care decide fatidica plecare a cuceritorului, sfătuindu-se ca de la egal la egal cu unul din generalii acestuia.

Generale, i-am spus ca într-o revelație supremă, ia-o mai bine din loc și întoarce-te de unde ai venit! (2, p 743)

 A doua zi s-a dat ordinul de plecare.

Nu vreau să te despart de măicuța ta și de aceea nu te iau cu mine, îi zise Napoleon gata să încalece.

Dar vreau să fac ceva pentru tine!

Scrieți-mi ceva, ca amintire, în albumul surorii mele, spusei cu timiditate, căci îl vedeam cât era de tulburat și întristat.

Se întoarse din drum, ceru albumul. Ce vârstă are sora ta? Întrebă el cu pana în mână. Trei ani, i-am răspuns. Petite fille, alors, și așternu următoarele cuvinte:

Ne mentez jamais!

Napoleon, votre ami sincère (2, p 743)

Aceste cuvinte puteau părea foarte semnificative. Prințul însă apucă doar să murmure:

…mi-ai povestit niște lucruri atât de interesante și …în sfârșit, îți sunt foarte recunoscător (2, p 745)

Lev Nicolaevici Mîșkin și Parfion Semionovici Rogojin sunt cele două fețe ale masculinității, cu toate componentele acesteia. Fizic ei se deosebesc de la început prin descrierea de la cea dintâi pagină a cărții ...amândoi tineri, amândoi modest îmbrăcați și fără bagaje, amândoi cu trăsături ce atrăgeau atenția și în sfârșit, amândoi dornici să lege o conversație Și dacă fiecare ar fi bănuit ce anume îi făcea să se distingă în chip deosebit în clipa aceea ar fi rămas desigur uimiți că hazardul îi pusese astfel unul în fața celuilalt…(2, p 7)

 Rogojin – fața bărbatului întunecată de patimi și orgoliu,

Unul să fi tot avut douăzeci și șapte de ani, era scund, avea părul creț, negru și niște ochi cenușii, mici, dar plini de foc. Nasul îl avea cam turtit, pomeții obrajilor proieminenți, iar pe buzele-i subțiri flutura mereu un zâmbet ironic, sfidător, ba chiar și răutăcios uneori. Numai fruntea mare și frumos boltită înnobila întrucâtva partea inferioară, foarte dezvoltată a obrazului, atenuînd asimetria unor trăsături prea dure. Ceea ce părea mai izbitor însă chiar de la cea dintâi privire era paloarea morbidă a feței, care dădea chipului său un aer de istovire, cu toată constituția lui evident robustă. În același timp fața atrăgea atenția și printr-o particularitate imposibil de definit, și care lăsa totuși să se ghicească un temperament frământat de clocotul unor pasiuni mistuitoare, ceea ce nu se potrivea deloc nici cu zâmbetul acela arogant și nici cu privirea-i aspră și plină de orgoliu.

se întâlnește cu prințul Mîșkin, fața de lumină.

tânăr și el, tot cam de vreo douăzeci și șase sau douăzeci și șapte de ani, era mai înalt ca statură, avea părul blond, des, de o nuanță foarte deschisă, obrajii supți și o bărbuță subțirică și bine îngrijită, ce părea aproape albă. Ochii lui mari, albaștri, iradiau o expresie blajină, dar și apăsătoare totodată, cu acea stranie fixitate a privirii după care nu era greu de ghicit, chiar de la prima vedere, un epileptic. Fața-i palidă, avea trăsături plăcute, fine și delicate…(2, p  8-9)

Venit din Elveția unde urmase un tratament îndelungat, prințul Mîșkin își caută locul în societatea rusească a vremii. Aceasta nu va fi o întreprindere ușoară. Lev Nicolaevici Mîșkin, ultimul vlăstar al unei familii aristrocatice, are destinul unei stele căzătoare. El luminează cu bunătatea și frumusețea firii sale pe toți cei cu care se întâlnește, într-o lume mânată de interese și conflicte sufletești.

De o simplitate și o naturalețe care pare să nu aibă nicio legătură cu ceea ce alții trăiesc în jurul său, acest prinț are noblețe desăvârșită iar sfărșitul său ar fi cel al unei splendide creații a universului, care răsare și apune, dacă nu ar fi să îl înțelegem în ordinea omenirii, care îl face tragic.

Tragicul irumpe din înfruntarea a două forțe egal îndreptățite, dintre care una trebuie să moară, lasându-i celeilalte un triumf cu gust amar.

În economia narativă a romanului cei doi bărbați se înfruntă pentru dragostea unei femei, Nastasia Filipovna Barașkova. Construcția acestui personaj feminin, întunecat, este complicată prin asocierea sa cu figura luminoasă, dar mai neclară, a Aglaei Ivanovna Epancina.

Cele două femei se luptă la rândul lor pentru atenția prințului Mîșkin. Niciuna nu se ridică până în final la înălțimea misiunii potențiale a unei femei pentru el, ceea ce-l pune pe acesta într-o postură de Luceafăr.

Actiunea se încinge cu adevărat când, de ziua Nastasiei Filipovna, o tânără de o frumusețe răpitoare, cu suflet profund traumatizat din copilărie, prințul Mîșkin îi propune să o ia în căsătorie pentru a o salva sufletește de pretendenții săi, unul, Ganea Ardalionovici Ivolghin, ahtiat după avere, și celălalt, Parfion Rogojin, a cărui pasiune și gelozie erau destinate să o ucidă.

Nastasia Filipovna, rosti prințul domol, cu blândețe și compasiune în glas, ți-am spus adineauri că m-aș simți onorat dacă mi-ai acorda mâna și că prin asta nu eu ci dumneata mi-ai face o mare cinste. Ai zâmbit atunci și am auzit si râsetele celor din jur. M-am exprimat poate intr-un fel caraghios sau poate am fost cam ridicol, dar mi s-a părut totdeauna că …știu ce înseamnă onoarea și sunt sigur că am spus un lucru adevărat. Adineauri voiai să pornești pe drumul pierzaniei, fără putință de întoarcere, și niciodată nu ți-ai fi iertat acest lucru, deși nu ai nici o vină. E de neconceput ca viața dumitale să fie distrusă pentru totdeauna. Si dacă Rogojin a venit aici, iar Gavrila Ardalionovici a vrut să te înșele, ce rost mai are să vorbești mereu despre asta? …și dacă ai vrut să pleci cu Rogojin, n-a fost decât o criză, erai descumpănită, chinuită …Ai o fire mândră, Nastasia Filipovna, dar poate că ești atât de nefericită, încât te crezi vinovată cu adevărat. Ai nevoie de multă îngrijire, Nastasia Filipovna. Eu te voi îngriji. (2, p 252-253)

După această cerere în căsătorie, firea nestatornică și scrupulele Nastasiei, care nu dorea să îl distrugă pe prinț, care era doar un prunc nevinovat, o fac pe ea să îi atragă atenția astfel:

Prințe! Perechea potrivită pentru tine ar fi Aglaia Epancina, nu Nastasia Filipovna, dacă m-ai lua, Ferdîșcenko te-ar arăta cu degetul! Știu, nu-ți pasă de asta, dar mi-e teamă că te nenorocesc, și mai devreme sau mai târziu tot nu scap de reproșurile tale. (2, p 254)

De aceea ea se declară hotărâtă să plece cu Rogojin, pe care însă în mai multe rânduri îl și părăsește.

Aglaia Epancina este fiica generalului Ivan Feodorovici Epancin și al Lizavetei Prokofievna Mîșkina, ultima dintre rudele cunoscute ale prințului. Este o tânara frumoasă și capricioasă, animată de idealuri care depășeau concepțiile societății în care trăia, despre rostul femeilor și modul lor de a-și face loc în structurile de relații.

Dumneata, Aglaia Ivanovna, esti așa frumoasă că îi e frică omului să te privească, îi spune prințul Mîșkin, și adaugă: E greu de judecat frumusețea. Nu sunt încă în măsură s-o fac Frumusețea e o enigmă. (2, p 117)

După o perioadă de tatonări și îngrozit de întorsăturile violente pe care le iau relațiile sale cu Nastasia Filipovna,care continuă să țină primul loc în scandalurile zilnice, și urmărit de gelozia lui Rogojin care încearcă să-l omoare, prințul Mîșkin o cere în căsătorie pe Aglaia.

Acesta este momentul în care destinul său se îndreaptă vertiginos spre tragedie.

Simbolizată de spargerea vazei chinezești, care făcea de douăzeci și cinci de ani mândria casei generălesei Lizaveta Prokofievna Epancina, asociată cu reapariția crizelor de epilepsie, prezența prințului Mîșkin în societatea din Sankt Petesburg, unde trebuia prezentat ca pretendent, este expresia incompatibilității totale între aceste două realități.

Copleșit de eșecul său trăit dureros, Lev Nicolaevici Mîșkin mai are de înfruntat o ultimă și mare durere. Înfrățit cu Rogojin prin cruce, Mîșkin îl însoțește pentru ultima oară pe acest al său alter ego, la privegherea Nastasiei Filipovna înjunghiată mortal de acesta, care urma să-i fie soț.

Cuprins de un nou acces de groază, prințul sări iarăși de pe scaun. Când în cele din urmă Rogojin se potoli, Mîșkin se aplecă cu blândețe asupra lui, se așeză alături și, respirând greu, cu inima bătând tare, gata parcă să-i spargă coșul pieptului, se apucă să-i scruteze chipul. Rogojin nu-și întoarse capul spre el, ca și cum ar fi uitat cu desăvârțire de prezența lui. Prințul îl privea țintă și aștepta, timpul trecea, se lumina de ziuă. Cîteodată întretăind liniștea, Rogojin bolborosea cu glas tare cuvinte răzlețe, fără șir, din când în când scotea strigăte stridente, urmate de hohote de râs. Atunci prințul întindea spre el mâna-i tremurătoare, îi atingea încet capul, îi dezmierda părul și obrajii …era tot ce putea face! Începuse iarăși să tremure din tot trupul, și iarăși părea că i se taie picioarele. O senzație cu totul nouă, o senzație de nesfârșită durere îi copleșea inima. Între timp se făcuse ziuă. Doborât de oboseală și de deznădejde, prințul își lăsă capul pe pernă, lipindu-și fața de chipul palid și nemișcat al lui Rogojin, lacrimile îi curgeau, prelingându-se pe obrazul lui Rogojin, dar poate că nici nu-și mai simțea propriile lacrimi, nemaiavând de fapt nici el conștiința lucrurilor… (2, p 904)

Înnebuniți de neputința de a fi posedat femeia care îi înrobise, cei doi pornesc fiecare spre locurile în care existența lor se dizolvă în firea lucrurilor. Rogojin merge la ocnă după ce își recunoaște crima iar Lev Nicolaevici Mîșkin în sanatoriul din Elveția. El nu mai recunoștea pe nimeni din jurul său.

Și chiar dacă Schneider însuși ar fi venit și ar fi văzut pe fostul său elev și pacient, amintindu-și de starea în care se găsea câteodată prințul în primul an de tratament în sanatoriul său, ar fi dat acum descurajat din mână și ar fi spus probabil, ca și atunci:  Idiot! (2, p 905)

 Am citat din:

1 – Nicholas Georgescu –Roegen, Legea entropiei și procesul economic, Editura Politică, București 1979

2 – Feodor Mihailovici Dostoievski, Idiotul, Editura Litera, București, 2019

Elena Beca a absolvit cursurile Facultății de Filosofie a Universității din București secția Sociologie, în 1976.

Este Doctor în Filosofie al Universității din București din 1996.

Timp de 22 de ani a predat Sociologie la această Universitate și a colaborat cu alte instituții din domeniul educației.

A avut privilegiul să fie studenta Doamnei Zerka Moreno în Psihodramă și în perioada pregătirii doctoratului a avut un stagiu la Royal College în Londra unde a studiat Life Events and Illness cu George Brown, Tirill O Harris și Paul Bebbington.

În prezent este Practician al metodei Referențialului Arhetipurilor Personale și Formator pentru primele module din această metodă, sub îndrumarea lui Georges Colleuil.

Dr. Elena Beca este o persoană complet dedicată studiului, un interlocutor atent și empatic și mai mult ca toate, un bun povestitor.