Un om avizat face cât doi sau O zi mai lungă decât veacul – Cinghiz Aitmatov
Autor Elena Beca
Ceea ce trăim ne reamintește mereu de noi și de lume. Lumea este cadrul în care ne desfășurăm energiile, experimentăm, ca să răspundem perenei întrebări: Cine sunt eu?
Lumea, arcana din Tarot pe care Jung o numea arhetipul Persona, conține toate elementele care aparțin condiției materiale.
Persona este masca pe care actorii o purtau în teatrul antic. Aceasta reprezintă modul în care oamenii se manifestă în fața comunității. Jung se referea la persona, descoperind faptul că ceea ce pare o manifestare individuală este la bază ceva colectiv. În alte cuvinte ceea ce numim ca personalitate, este masca ce ascunde psihicul colectiv. Persona nu are realitate în sine. Este un compromis între individual și socialul din om și exprimă calitățile pe care societatea le așteaptă din partea unei persoane. Pe de o parte această mască face o anumită impresie față de ceilalți, pe de altă parte anulează adevărata natură a individului. Concluzia, societatea prin intermediul căreia avem acces la lume, pretinde fiecăruia să se exprime ca Persona sau să devină inacceptabil social.
Pe de altă parte fiecare om are și un Sine Înalt, în general necunoscut conștiinței. Idealul uman este ca omul să ajungă să cunoască esența de natură divină a acestui Sine.
Autorealizarea, ca proces de individuație și ideal uman are două scopuri. Să elibereze adevăratul Sine de falsitatea Personei și să se elibereze de puterea imaginilor primordiale ale inconștientului colectiv. Acesta este punctul în care începem procesul explorării interioare. Ceea ce învățăm este discriminarea.
Victoria cunoașterii de sine presupune dizolvarea personalității în colectiv ca și dizolvarea proiecțiilor despre lume. Procesul înseamnă renunțarea la toate credințele despre sine și acceptarea trecerii prin noaptea întunecată a sufletului, o agonie experimentată de Sfântul Ion al Crucii, întoarcerea la sursa din care am venit.
Rezultatul dizolvării percepției separării poate fi devastator și sperie pentru că omul nu mai știe cine este el. Este o întâlnire cu haosul interior. Dar accesul la psihicul colectiv, fie că se dovedește o experiență plăcută sau neplăcută produce o reînnoire a vieții individului și duce până la urmă la binele dorit, de care vorbesc toate miturile.
Lumea este conținutul tuturor polarităților, locul trezirii conștiinței și mecanismul sinelui public al individului.
Cu un an în urmă, mă bucuram să prezint viziunea despre îndrăgostit a scriitorului Gabriel Garcia Marquez din romanul Dragostea în timpul holerei, ilustrând felul în care ne este îngăduit să trăim ceea ce suntem, iubire.
Mesajul romanului O zi mai lungă decât veacul, al kirghizului Cinghiz Aitmatov, spune aceleași lucruri ca și cele transmise de Garcia Marquez, dar altfel.
Apărut în 1980, romanul emoționează profund prin felul în care este descrisă lumea, cea din afara și cea din interiorul omului.
Despre lumea exterioară Freud spunea:
Originarul social se opune stării narcisice exprimate prin relații sexuale – închise dintre doi indivizi, dar și nevoii de a primi fără a oferi. Originarul social este constituit prin comunitatea fraternă. (1, p 174)
Lumea interioară este iluminată de credințe și este inundată de o atmosferă magică. Căci se ințelege, credința organizează și conferă sens și protecție în fața irupției non-sensului și haosului. (1, p 67) Aici este și teritoriul de desfășurare a dialecticii între eros și thanatos, dragoste și moarte, dialectică ce nu este altceva decât viața noastră cea de toate zilele (1, p 10)
Lumea în dimensiunea sa umană, include atât societatea cu trăsăturile ei istorice, cât și natura și Universul întreg. Individul se poate raporta la toate aceste componente doar prin condiția sa de membru al unui grup, fiind prin aceasta tributar semenilor, prin legi nescrise.
Toată narațiunea romanului O zi mai lungă decât veacul este o meditație asupra vieții și a lumii a lui Edighei, supranumit Burannâi Edighei – Așa-l botezaseră în ținut, pentru că lucra la halta Boranlî-Burannâi încă de când se întorsese din război.(2, p13)
În tinerețe, Edighei fusese un pescar dintr-un mic sat de lângă marea Aral, îndrăgostit de frumoasa lui soție Ukubala. O iubea pe Ukubala… Pe vremea aceea, pentru el nu era femeie mai dorită ca ea. Setea de a se întoarce la ea cât mai degrabă îl devora, îi robea gândurile. Uneori i se părea că, de fapt, el exista tocmai ca să se gândească la ea fără-ncetare, ca să absoarbă, să adune în sine toată puterea mării și a soarelui și să i le dăruie apoi ei… (2, p258)
Din acea dăruire lua naștere fericirea amândurora. Iar viața fericită aduce magie în trăirea fiecărei zile. Lumea iubirii este în esență magică.
Însărcinată, Ukubala visează să țină în mână o creatură minunată, peștele auriu, o pradă rară pentru pescarii din Aral. Însuflețit de iubire și de credință, Edighei îi aduce darul acestei experiențe. După o zi istovitoare în care nu reușește să prindă peștele auriu, Edighei se încredințează cu totul spiritului acestei minunate ființe printr-un dialog magic și absolut eficient.
Rebegit de frig, aruncând în jur priviri posomorâte, Edighei își aștepta peștele. Unde-mi zăbovești atâta, îi vorbea el în gând, de ce te temi? Nu-ți fie frică o să te-asvârl îndărăt… Pricepe, o să am un fiu, întâiul meu născut. I te-ai arătat femeii mele în vis și i-ai furat liniștea… Pe Ukubala o mistuie dorința să te vadă cu ochii ei, să te atingă, să-ți simtă zbaterea în palme, pește de aur. Să nu crezi că, dacă ești pește, n-ai nimic de-a face cu noi…. Să știi că eu de-aici fără tine nu plec. Și timpul nu stă în loc. Gândește-te și ajută-mă.(2, p 266)
Peștele a venit și Ukubala a putut să-l strângă la piept, după care Edighei l-a redat mării. Copilul s-a născut sănătos. Edighei a plecat apoi la război și în urmă copilul său a murit.
Și uite că nu avusese zile, murise la numai unsprezece luni. Nu se înduraseră să-i scrie tatălui, pe front, despre asta. Unde și pentru ce să-i scrie? Soldatului îi e de ajuns pâinea amară a războiului… Dacă rămâne viu, află el când se întoarce, o să se amărască, dar până la urmă o să-i treacă, chitiseră în sinea lor oamenii din aul și o sfătuiseră pe Ukubala să nu-i dea de știre despre cele întâmplate. Sunteți tineri, îi spuseseră, războiul o să se termine el cumva și, dacă-o da Cel de Sus, o să aveți și alți copii. Că s-a frânt o rămurică nu-i cine știe ce nenorocire, trunchiul paltinului să rămână întreg.(2, p 72)
Cuplul a supraviețuit dar, după relatarea aceastei pierderi, romanul se desfășoară ca o poveste a iubirii prigonite.
Lumea devine pentru Edighei o haltă de tren din zona Sari-Ozeki unde exista un serviciu feroviar.
Pe aceste meleaguri, trenurile goneau dinspre est spre vest și dinspre vest spre est.
Iar de o parte și de alta a căii ferate, se întindeau marile spații deșertice Sari-Ozeki, Ținutul stepelor galbene.
Pe aceste meleaguri, toate distanțele se măsurau pornind de la calea ferată, ca de la un meridian Greenwich…
Iar trenurile goneau de la est la vest și de la vest spre est…(2, p10)
La Boranlî-Burannâi doar doi oameni se statorniciseră pentru toată viața, Kazangap și el, Burannâi Edighei. Acum Kazangap murise, iar Edighei este hotărât să-și țină promisiunea de a-l îngropa în miticul cimitir Ana-Beiit. Cimitirul era departe și le luă o zi întreagă celor șase oameni care îl urmau, ca să-l ducă, pentru înmormântare, pe Kazangap. Acesta era prilej de gândire pentru Edighei care își trece prin amintiri întreaga existență, în acea zi mai lungă decât veacul.
Bag de seamă, mintea omului nu poate sta fără să gândească nici măcar o clipă. Ca să vezi năzdrăvănie, gândul naște gând, și tot așa, la nesfârșit, adică firește până la moarte. Descoperirea asta năstrușnică o făcuse Edighei dându-și seama că pe drum se gândise într-una la câte ceva. Gândul năștea gând, ca pe mare valul val… În acea mișcare, trupul viu al mării se năștea și murea, se năștea iarăși și se stingea pentru a renaște necontenit. (2, p119)
Dar, se întrebaseră mulți de ce ținea Edighei să-l duca pe Kazangap tocmai la Ana-Beiit? Sigur, loc e cât poftești în jur. Si totuși, cine știe de ce, oamenii nu-i îngroapă pe cei dragi unde se nimerește. Și dacă n-o fac, trebuie că au ei un motiv.(2, p33)
Aceasta se dovedea a fi o minunată ipostază a iubirii lui Edighei pentru prietenul său de o viață, motivul îndârjirii de a face din acest ultim moment, cel al îngropării lui Kazangap un prilej de înălțare a sufletului, la nivelul marcat de autenticitatea sentimentelor lui, măsurat cu intensitatea iubirii de mamă care nu pregetă să se jertfească pentru iubirea ce i-o poartă copilului său. Ana –Beiit era locul de îngropare, sacralizat printr-o legendă, trecută prin viu grai între oamenii locului.
Aici odihneau cei mai respectați și mai vestiți oameni ai stepei, cei care trăiseră mult, ori fuseseră socotiți înțelepți, ori câștigaseră faimă prin vorbă și faptă. Ana–Beiit avea povestea lui… Legenda spune că juanjuanii, cotropitorii de odinioară ai ținutului Sari-Ozeki, își tratau prizonierii cu o cruzime fără seamăn… Unii aveau parte de o soartă cumplită. Juanjuanii ucideau memoria robilor…, printr-o caznă înfricoșată… transformându-i în mankurt… Mankurtul nu mai știa cine e, din ce neam se trage, nu-și cunoștea numele, nu-și amintea copilăria, tată, mamă, într-un cuvânt, n-avea conștiința de sine a unei ființe omenești. (2, p137)
Așa se întâmplase cu fiul minunatei Naiman-Ana, care aflând printr-o întâmplare, unde s-ar putea găsi acesta, și-a părăsit în secret satul și a pornit în căutarea lui, hotărâtă să-l aducă înapoi. Mare i-a fost fericirea când l-a găsit, doar că el nu mai putea fi rechemat la condiția umană, oricât a încercat această mamă să-l facă să-și amintească numele lui și originea sa.
Cum te cheamă pe tine? Încerca mama să-l ajute… Mankurt răspunse el. Așa te cheamă acum, dar numele dinainte nu ți-l amintești? Amintește-ți numele tău adevărat. Mankurtul tăcea. Ea vedea cum se străduiește să-și amintească – de încordare, picături de sudoare i se strânseseră la rădăcina nasului, iar ochii i se umpluseră de o ceață tremurătoare… Dar pe tatăl tău cum îl chema?… Nu, mankurtul nu-și amintea nimic și nu știa nimic. (12, p153)
Simbolic el își uitase natura divină. Jolaman fiul lui Donenbai, nu doar că nu-și recunoaște mama dar o și ucide cu o săgeată la comanda stăpânului său.
Lovitura fu mortală. Naiman-Ana se înclină și prinse a cădea încet, agățându-se de gâtul cămilei. Dar mai întâi îi lunecă de pe cap năframa ei albă care se prefăcu în pasăre și zbură în tării țipând: Amintește-ți cine ești! Cum te cheamă? Ești fiul lui Donenbai! Donenbai, Donenbai…Se spune că de atunci peste stepele Sari-Ozeki zboară noaptea pasărea Donenbai. Când zărește vreun drumeț, coboară și se rotește în juru-i țipând Amintește-ți cine ești! Cine ești? Cum te cheamă? Ești fiul lui Donenbai!… (2, p161)
Iar locul unde a fost îngropată Naiman–Ana se numește de atunci
Ana-Beiit, sălașul de veci al mamei.
Incălecat pe la fel de miticul Burannâi Karanar, un bactrian pursânge, diamant nu alta, Edighei continuă să uimească prin maniera magică în care își trăiește viața, împletind contingența clipei cu sacralitatea. Se dovedește că Burannâi Karanar este un mascul scoborator din însăși Akmaia, vestita cămilă albă ce rătăcea prin stepă după moartea lui Naiman-Ana. Burannâi Karanar era demn de asemenea obârșie. Prin câte nu trecuseră (el, Edighei și cămila sa) – bune și rele – și întotdeauna Karanar îl scosese la liman… (2 ,p161)
Acest animal este martorul iubirii rănite a lui Edighei pentru Zaripa, vaduva lui Abutalip. Nefericitul învățător care visase să-și lase amintirile scrise, pentru ca astfel să dăinuie în conștiința copiilor săi, devine astfel victimă prejudecăților sociale și prigoanei politice.
Se întâmplase că după moartea lui Abutalip, Edighei care era foarte atașat de copiii acestuia, să se îndrăgostească de Zaripa.
Edighei iși pusese de multe ori în gând să se mărturisească, să-i spună sincer și deschis Zaripei că o iubea și era gata să ia asupra-și toate vitregiile ce-i ațineau calea, că nu-și mai putea imagina viața separată de a ei, dar cum să fi făcut un asemenea pas? Cum? Și-apoi avea să-l înțeleagă ea oare? (2, p253)
La scurt timp după momentul când făcuse greșeala de a se declara dispus să-i fie tată unuia dintre copiii ei, Edighei primi în dar un fular lucrat de Zaripa pentru el, dar află cu mare amărăciune și că aceasta părăsise comunitatea cu sprijinul lui Kazangap.
O durere neomenească cotropi inima lui Edighei. Nici un prinț, nici o rigă, nici un împărat care și-ar fi pierdut țara și puterea nu s-ar fi prăvălit în genunchi cu deznădejdea cu care căzuse Burannâi Edighei în ziua despărțirii de femeia iubită… Și Pământul își urmă calea... (2, p303)
Trei zile mai târziu Kazangap i-a mărturisit că o ajutase pe Zaripa să plece cu copiii pentru a nu tulbura pacea și morala micii lor lumi. Puterea comunității o înlocuiește pe cea individuală.
A plecat, i-a spus el lui Edighei, fără a-și știrbi cu nimic demnitatea, nici sieși, nici nevestei tale. Ai putea să te închini în fața amândurora până la pământ, pentru că te-au ferit de o mare nenorocire. (2, p303) Dar îi amintise și trista poveste a lui Raimalî-aga, ucis de către fratele său Abdîlhan, ca pedeapsă pentru curajul de a-și urma inima, într-o iubire târzie.
Legenda rapsodului Raimalî-aga și a lui Beghimai, este povestea iubirii prigonite de lume, din cauza caracterului ei absolut. Ieșind de sub puterea contingenței, neglijând orice sensibilitate străină ei și exclusivistă în relație cu partenerul patima îndrăgostitului îl face vulnerabil pe acesta.
Ce nu înțeleg, se căinase Raimalî-aga, vorbind cu Beghimai, e haina-mi ursită. Din ce crud imbold te-a trimis să mă tulburi, acum când alunec spre-apus și spre iarnă? Poate ca să mă surp înăuntru-mi și crâncen să țip că zadarnic trăit-am, că tot ce a fost fără noimă a fost, dacă eu respiram și umblam și cântam neștiind că m-așteaptă, ca un neprețuit dar al cerului, chinul dulce de a te vedea, auzi și cunoaște? Cât am păcătuit ca să merit atâta osândă?
În zadar te căinezi, luminate aga, răsună glasul lui Beghimai… ai credință în mine…
Îi răspundea Raimalî-aga: Ochii mei pot doar să te admire. Sufletul meu, Beghimai, poate doar să-ți întindă ofranda iubirii. În cuprinderea de aripi a dragostei, în netrecerea ei, noi putem prea frumoasă fecioară să ne întrecem. (2, p313) Și mai adăuga el: Afle cel ce zodiile-mparte, dacă astăzi mi-e sortit să mor, că azi nu pot coborî în moarte, azi iubesc și sunt nemuritor.(12, p314)
Dar nu tuturor au putut să le meargă la inimă aceste lucruri. Lui Abdîlhan, care de mult își invidia fratele atât îi trebui, să creadă că neamul lor era împroșcat de murdărie prin această liberă exprimare a bucuriei fără margini a fratelui său.
Blestem! Raimalî a turbat. Mintea i se întunecă. Trebuie să-l lecuim până nu e prea târziu(2, p316), hotărî el, având de a sa parte întreaga familie.
Apărarea nu-i ajută la nimic bietului Raimalî-aga.
Nu știți a căuta adevărul și nici fericirea pe lumeaa aceasta. E oare rușine să cânți când îți vine să cânți, e oare rușine să dai glas iubirii când vine iubirea, trimisă de însuși Cel Atotputernic? Ce bucurie se poate asemăna pe pământ cu aceea de a vedea două inimi unite prin dragoste?(2, p320)
Priponit de un mesteacăn cu măinile la spate, cântărețul își cîntă cântecul până la capăt.
Când tabăra va coborî din munții negri,
Vin de mă dezleagă, frate Abdîlhan
Când tabăra va coborî din munții vineți
Vin de mă sloboade frate Abdîlhan
………………………………………………
Să mă înalț la ceruri demn, de bunăvoie
Când tabăra va coborî din munții negri
nu m-aștepta iubită Beghimai
Când tabăra va coborî din munții vineți
eu n-am să vin iubită Beghimai…(2, p323)
Acum în drum spre Ana–Beiit, petrecîndu-l pe Kazangap spre lăcașul din urmă, Edighei era obsedat de legenda aceasta. Și își amintea din nou cuvintele lui Kazangap.
De alminteri, de ce să te dăscălesc eu pe tine, Edighei? Parcă aș trage un folos din asta! Hotărăște singur… Ești un om liber, fă așadar cum ți-e voia. Numai gândește-te bine. (2, p307)
Alegerea este aparent liberă, determinată de dorință… Și aceasta este o axiomă a funcționării psihice – suntem încredințați că alegem acolo unde, de fapt, suntem supuși constrângerii.(1, p 141)
Este greu de aceea să răspundem chemării poetului: Ca să nu-ndrăgești nimica / Tu rămâi la toate rece (3, p184 ) și acesta se referă la toate ale Lumii.
Căci acelorași mijloace
Se supun câte există
Și de mii de ani încoace
Lumea-i veslă și tristă
Alte măști, aceeași piesă
Alte guri, aceeași gamă,
Amăgit atât de-adesea
Nu spera și nu ai teamă…(3,p185)
Bibliografie
1. Matei Georgescu, Ipostaze ale morții într-un timp al dorinței Editura Paideia, București, 2003
2. Cinghiz Aimatov, O zi mai lungă decât veacul, Editura Polirom, Iași 2018
3.Mihai Eminescu, Glossa, Poezii, Editura pentru literatură, București, 1964- 1965
Elena Beca a absolvit cursurile Facultății de Filosofie a Universității din București secția Sociologie, în 1976.
Este Doctor în Filosofie al Universității din București din 1996.
Timp de 22 de ani a predat Sociologie la această Universitate și a colaborat cu alte instituții din domeniul educației.
A avut privilegiul să fie studenta Doamnei Zerka Moreno în Psihodramă și în perioada pregătirii doctoratului a avut un stagiu la Royal College în Londra unde a studiat Life Events and Illness cu George Brown, Tirill O Harris și Paul Bebbington.
În prezent este Practician al metodei Referențialului Arhetipurilor Personale și Formator pentru primele module din această metodă, sub îndrumarea lui Georges Colleuil.
Dr. Elena Beca este o persoană complet dedicată studiului, un interlocutor atent și empatic și mai mult ca toate, un bun povestitor.
