Optul de cupe sau Țărmul Refugiului

Autor Elena Beca

Optul de cupe este povestea unei înfrângeri a omului, deopotrivă interioare și exterioare.

Este lipsa împlinirii emoționale și sentimentul pierderii. Este conștientizarea neputinței de a se simți întreg, a omului.

Alejandro Jodorowsky se referă la conținutul simbolic al acestei arcane ca la un aspect impersonal al inimii care poate fi numit Dumnezeu în acțiune. (1, p 300-301)

În secolul XIX sociologul Ferdinant Tonnies descria socialul ca pe un continuum de variație a vieții oamenilor între doi poli, comunitatea și societatea. Deplasându-se pe acest continuum, omul însuși trăiește în două registre, care se substituie unul altuia, neputând să se manifeste plenar în același timp în amândouă.

La rândul său Sigmund Freud se referă la relația intimă ca la o relație închisă între doi indivizi, în care un altul este exclus. Cuplul îndrăgostit,  printr-un reflex defensiv împotriva aneantizării în lume, este auto suficient, socialmente avar….cele două persoane reunite în vederea satisfacerii, caută să se izoleze de restul lumii, ceea ce constituie o dovadă care pledează împotriva instinctului gregar, a sentimentului de masă. (2, p 73)

Optul de cupe este recunoașterea de către om a acestei imense puteri, puse pe seama destinului, de a-l face mereu să trebuiască să aleagă între iubire și obligații, între satisfacerea dorinței care îl face atemporal și nevoia de a face lucrul onorabil.

            Romanul Țărmul Refugiului al lui Joseph Conrad (1924) este povestea oamenilor mării. Trăind pe mișcătorele cărări ale apelor, viețile lor se contopesc cu cele ale căminelor lor plutitoare, fapt care îi face să uite de cele mai multe ori de locurile în care s-au născut. Sufletele lor aparțin unei realități, la fel de schimbătoare ca apa, făcute deopotrivă din curaj și visare.

Acțiunea se petrece sub aura romantică,

într-o țară cu ape multe de mică adâncime și insule împădurite, ținutul tainic din răsărit care desparte hăurile de ape a două oceane. Din albastrul calm al mării superficiale, Carimata își ridică măreața goliciune cu nuanțe gălbui și cenușii, înălțimile de o mohorâtă splendoare. (3, p 6)

Un mic golf de pe coasta Noii Guinee.

Personajul principal, ar fi de ajuns să spunem chiar personajul romanului, Tom Lingard, era un englez

uitat de acum cu desăvârșire printre țărmurile frumoase și fără îndurare ale apelor arhipelagului, poreclit de prieteni Ochi Stacojiu. Era mândru de norocul lui. Era mândru de corabie, de iuțeala ei, fiindcă era neîntrecută în mările acelea și mândru de tot ce reprezenta ea….Era conștient că mica sa navă îi dăruia ceea ce n-ar fi putut să primească de la nimeni și de la nimic altceva, un lucru numai și numai al lui. Sentimentul acesta lumina cu demnitatea misterioasă a iubirii, dependența omului cu mușchii și oasele puternice de obiectul docil, făcut din lemn și fier. Corabia lui avea toate calitățile unei ființe… avea totul înafară de viață….Pentru el,…corabia aceea de 314 tone era un adevărat regat. (3,p 19-20)

            Ceea ce este de un interes aparte, în roman, este fluiditatea situațiilor și a stărilor subiective. O realitate unde nimic nu pare sigur sau solid. În confruntarea dintre populațiile băștinașe ale insulelor și albi, nici unii nu par să stea mai bine.

Plutind cu micul bric pe lângă un pământ fară formă, marinarii s-au trezit într-o zi pe

Țărmul Refugiului, o fâșie îngustă strivită de greutatea cerului, care-și sprijină bolta pe uscatul acesta după o linie la fel de curată și sigură ca însuși orizontul marin… Pe hărți nu poartă niciun nume, iar manualele de geografie nici nu-l menționează. Însă epavele multor înfrângeri plutesc fără greș până la golfurile sale.(3,p 48)

Aici căpitanul Lingard, Omul Alb, întâlnește două ființe care-l vor face să se confrunte cu sine și cu destinul său. Erau băștinași din Wajo, Hassim și Immada sora sa. Cu Hassim a făcut Lingard un legământ de prietenie, care uneori cuprinde întregul bine sau rău al vieții.

Nevoiți să fugă din fața dușmanilor din alte triburi de pe insule, Hassim și Immada îi cer ajutor lui Lingard, pentru a putea să se întoarcă în locul pe care îl moșteniseră de la părinții lor, care fuseseră stăpâni aici.

Își explica singur că oamenii aceștia înfrânți, dacă nu ar fi așteptat totul de la el, n-ar fi fost atât de nepăsători la propriile lor acțiuni. Liniștea lor mută îl îmboldea mai mult decât cea mai elocventă pledoarie….Era măgulit. Și-i părea bine, pentru că în subconștient era cu totul sigur că va acționa, însă el personal nu știa cum să procedeze cu ființele acelea rănite și epuizate pe care soarta capricioasă le adusese deodată în puterea lui. (3, p 67)

Un dar al acestui prinț Wajo, către Regele Tom, inelul cu smarald, avea să fie expresia recunoștinței lui dar și semnul unei cereri de ajutor, în caz de primejdie.

Pentru a-și duce la împlinire intențiile, Lingard va avea nevoie de fostul căpitan al corabiei Trandafirul Sălbatic, H. C. Jorgenson, care cunoștea bine tot ce se petrecea în acele locuri și trăia printre oameni în stare să lupte cu problemele zilei.

Bătrânul Jorgenson, mut și uscat apărea la vremea mesei pe bordul oricărui vas comercial din radă și stewarzii pregăteau ursuzi încă o farfurie, fără să aștepte ordine speciale. …În sine era, evident un ratat, dar se bănuia că deține secrete ce ar fi putut îmbogăți pe oricine. …Câteodată dacă i se cerea, făcea oficiul de pilot al câte unui vas prin Strâmtoarea Rhio, după ce-l asigura pe căpitan că Nu-i nevoie de pilot, pe-aici se trece cu ochii închiși. Dar dacă aveți nevoie de mine, eu vin. Zece dolari. „ (3, p 69-70)

În lupta pentru restabilirea puterii lui Hassim, Lingard adună timp de doi ani arme, praf de pușcă și le depozitează pe epava unui vas Emma, pe care o lasă în paza lui Jorgenson.

Începe apoi tratative cu șefii de trib locali Belarab, Tengga și Daman. …Pentru a-l repune în drepturi în țara Wajo pe Hassim, avea nevoie de diplomație, dar mai mult decât de orice, de credința acestor băștinași în forța lui morală dar și în capacitatea lui de înarmare.

Dar ce se întâmplă atunci când apare o femeie?

Adevărata încercare apare însă în momentul în care Tom Lingard află că în imediata apropiere a locului acțiunii se află, naufragiat, un vas cu oameni albi, care au nevoie de cineva care să scoată vasul din împotmolire.

Temându-se de o interferență a altor marinari în planurile sale, Lingard își oferă serviciile pentru a ajuta pe pasagerii naufragiați, care au însă mari rezerve și îi refuză cu obstinație sprijinul.

Lingard, uitând de toți și de toate, privea marea. Pe mare crescuse, pe mare trăise, ea l-a ademenit să plece de acasă, acolo i s-au format gândurile și mâna și-a aflat lucrul ei. Marea l-a învățat să năzuiască și l-a făcut stăpân și căpitan al celui mai bun bric de pe toate apele, marea i-a dat, înșelătoare, credința în el însuși, în puterea și norocul său și deodată, complice la un accident atât de grav, l-a pus în fața unei dificultăți ce se anunța ca un început al dezastrului.(3, p 95)

Sesizând lipsa domnilor Martin Travers și a lui d’Alcacer, plecați de la bordul vasului să se dezmorțescă făcând o plimbare pe o mică plajădin preajmă, Lingard cere ajutorul Doamnei Edith Travers pentru a transfera pasagerii vasului pe bricul său, numit Fulgerul. Explicându-i întreaga responsabilitate care îl apasă, o face conștientă și de pericolul care paște întregul echipaj al vasului cu care venise și ea, de a se confrunta cu atacul sălbaticilor locului, și de nevoia de a nu tulbura prea mult starea faptelor actuale.

Doamna Travers este cucerită de pasiunea lui Lingard.

Ce mai conta că povestitorul era un simplu marinar rătăcitor… Sufletul acesta simplu era posedat de măreția ideii…Din clipa în care ea a înțeles lucrul acesta, povestea i-a antrenat cutezanța gândurilor și a fost atât de vrăjită de ceea ce auzea, încât a uitat unde se afla. A uitat cât de aproape este ea însăși de povestea pe care o urmărea detașată, ca pe ceva mult îndepărtat de ea – adevăr sau închipuire – spusă într-un limbaj pitoresc ce căpăta realitate doar prin emoția ei.(3, p 122)

Evenimentele se precipită. Domnii Martin Travers și d’Alcacer sunt răpiți de băștinași.

Domnii au dispărut, zise Carter …Răpiți ca doi miei! Fără măcar să strige, izbucni el indignat.(3, p 127)

Se așteaptă o negociere cu răpitorii și stăpânii locurilor. Singurul capabil să o ducă la bun sfârșit este doar Tom Lingard. Negocierile au loc într-o atmosferă de suspiciune și nesiguranță. Tergiversările sunt regula. O neîncredere personificată magistral în personajul Martin Travers, dusă până la boală, este însăși substanța din care se construiește întreaga narațiune. Acțiunile cele mai temerare și capacitățile de a modela realitatea au deasemenea temeiuri subiective, credințe și prejudecăți.

O comunicare precară aruncă în aer toate speranțele. Atunci când Carter, un personaj care în mod excepțional se orientează rațional, întreprinde acțiunea concretă, se ajunge la dezastrul celor parcă treziți din obișnuita visare. Marinarul Carter care nu cunoaște intențiile căpitanului Lingard, atacă oamenii triburilor băștinașe, scoate iahtul din împotmolire și așteaptă întoarcerea acestuia, năruind în același timp toate posibilitățile de echilibru ale forțelor implicate în multiplele conflicte, aflate în desfășurare.

Nu puteam să stau așa să nu fac nimic și să-mi bat capul cu lucruri pe care oricum nu le pot pricepe. Eu sunt marinar. Prima mea datorie erau corăbiile. Trebuia să pun capăt acestei situații imposibile, și sper că veți fi de acord că am făcut-o în chip marinăresc…(3, p 254)

îi scria Carter lui Tom Lingard.

Omul Destinului, Tom Lingard este, printr-o dublă provocare, pus să aleagă între nevoile inimii sale și comandamentele morale.

Pe Lingard lovitura îl izbise din plin. Lingard nu era supărat pe Carter. Băiatul procedase ca un marinar. Grija lui erau vasele, într-adevăr, în această fatalitate, Carter nu era decât un incident. Adevărata cauză a dezastrului se afla altundeva, era cu totul alta… Dar în același timp Lingard nu putea să nu-și dea seama că motivul se afla în sinea lui, undeva în profunzimile insondabile ale firii sale, un ce” fatal și de de neînlăturat. Își spuse încet „Nu, nu sunt un om norocos!”

Aceasta nu era decât expresia palidă a descoperirii adevărului care i se limpezise deodată în minte, parcă inspirat de o putere supranaturală, care hotărâse că așa trebuie să se încheie aventura lui… acum își pierduse încrederea care într-o bătălie înseamnă jumătate din victorie… Era o luptă în el însuși. Trebuia să înfrunte forțe nebănuite, dușmani pe care n-avea cum să-i mai întâmpine la poartă. Erau acolo în el, ca și când fusese trădat de cineva, de un inamic necunoscut… Mintea parcă îi amorțise, dar deodată îi veni ideea „Ah! E vorba chiar de mine”. (3, p 256- 257)

Iubirea însăși devine sfâșietoare pentru că desparte sentimentele pe care Tom Lingard le are pentru prieteni, Hassim și Imada, de cele pentru Edith Travers, femeia de care este îndrăgostit. Lingard simțea în adâncul inimii sale zbuciumate

că nu putea suporta ca ea să acorde vreo atenție altui bărbat, nimic din timpul ei și nici cea mai mică fărâmă din gândul ei. Avea nevoie de ea întreagă. Să-l lipsească de atenția ei, fie și numai pentru o clipă, era pentru el îngrozitor –aproape un dezastru. (3, p 261)

Își dădea seama că acum nici el nu-și mai știa gândurile și că probabil niciodată nu va mai reuși să recâștige cunoașterea de sine. Noul demon stăpânea cu magia lui cuvintele pe care fusese Lingard silit să le asculte, dar și faptele care îl asaltau, oamenii pe care îi vedea, gândurile pe care trebuia să și le ordoneze, și chiar sentimentele sale. Toate rămâneau așa cum fuseseră întotdeauna – fața vizibilă a vieții deschisă la lumina zilei pentru a fi străbătută de calea victorioasă a unei voințe inflexibile. Până ieri toate acestea fuseseră clare pentru el, le putuse stăpâni și sfida, acum însă în lume apăruse o altă forță, care învăluia totul în nesiguranța tulbure a unui țel, întunecat, impenetrabil. (3, p 261)

Toți cei apropiați celor doi îndrăgostăți, Doamna Travers și Tom Lingard, nu-i voiau împreună. Descoperindu-și iubirea, unul pentru celălalt, au trebuit să renunțe la demnitatea de a face parte din lumea lor.

             Edith Travers este cucerită de Tom Lingard.

Ea îl privea cercetător. Lingard era de o naturalețe ce-i definea întreaga personalitate. Treptat, doamna Travers se simți dominată de statura lui plină de siguranță. Nu era un om de duzină. Putea să fie oricum, dar mediocru nu era. Aureola de individ trăind în afara legii, se răsfrângea asupra lui așa cum se boltește cerul peste întinsul mării în toate direcțiile, până la orizontul neîntrerupt. În cercul acesta Lingard se mișca însingurat, primejdios și romantic. În el se întâlneau crima, sacrificiul, delicatețea, devotamentul și nebunia unei obsesii. Se gândea cu uimire, că dintre toți oamenii pe care îi întâlnise el era singurul pe care îl cunoștea foarte bine și totuși nu era în stare să prevadă ce-ar putea spune sau ce-ar putea face în clipa următoare. (3, p 165)

             În dorința sa de a salva, într-o învălmășeală de emoții, pe soțul și prietenul său, d’Alcacer, dar și iubirea pe care o simte din ce în ce mai nestăvilită pentru acest om care o copleșea cu puterea lui extraordinară, ea, doamna Travers, îl trădează totuși.

Trimisă să îi ducă inelul cu smarald și să îl cheme în sprijinul prietenilor săi aflați în pericol de moarte, Edith Travers preferă să uite această îndatorire. Ferindu-se să nu fie observată, doamna Travers ridică mâinile la piept și simți forma inelului gros, greu, cu o piatră enormă. Era acolo, la inima ei misterios enigmatic.Ce însemna el oare?… Și se gândi, mustrată de conștiință că ar fi trebuit să i-l dea lui Lingard imediat, fără să mai stea pe gânduri și fără să șovăie. Sigur doar pentru asta a venit. Să-i dea inelul. (3, p 313)

dar simțind resentimentele lui Jorgenson pentru ea și apropierea ei de căpitan, hotărăște să elimine mesajul și să-l lase pe Lingard doar în dulcea reverie a visului de dragoste pentru ea.

 Tom Lingard acceptă că nu pote fi măreț și vulnerabil în același timp.

De aici înainte el nu mai stăpânește situațiile.

La ce ar fi dispus omul să renunțe ? N-ar renunța la nimic din sine însuși. Dar evenimentele de neînțeles sau destinul aleg pentru el.

             Chiar din clipa când îi dăduse drumul femeii din brațe, totul, afară de câteva frânturi de gând, pierise din mintea sa. Evenimente, obligații, lucruri – pierduse complet controlul asupra lor. Și nici nu-i păsa. Erau inutile și neputincioase, îl iritau nu le mai putea suporta… Probabil că toate astea existau. Poate că toate erau în așteptarea lui. Foarte bine să aștepte, să aștepte totul până mâine ori până la sfârșitul timpurilor, care de acum încolo putea veni în orice clipă pentru tot ce îndrăgea inima lui… Știu doar atât, urmă el cu un accent care o făcu pe doamna Travers să-și ridice capul, că oriunde mă voi duce, te voi purta cu mine, aici în inima mea. (3, p 323)

Trădează la rândul său pe Hassim, Immada și Jorgenson, dar nu prin decizii ci prin puterea evenimentelor de care se lasă purtat.

Doamna Travers nu se miră să simtă pe genunchi capul lui… Puse ușor mâna pe capul lui, era tot ce mai putea face pentru el, răspunzând tăcut celui mai mic tremur pe care îl simțea, oftat ori suspin, câte un freamăt care o imobiliza deodată într-o neliniștită emoție. (3, p 325)

Aceste sentimente au gustul dulcelui amar pentru Lingard, căci îl duc să cunoască Paradisul.

Lingard se putea crede singur. Pierduse contactul cu lumea… Se afla în situația aceluia care, după ce are o clipă viziunea Paradisului prin porțile larg deschise, devine insensibil la ceea ce se întâmplă pe pământ, și care în culmea emoției sale nu se mai privește nici pe sine decât ca subiect al unei experiențe sublime, care te înalță ori te sfărâmă, te sfințește ori te supune osândei – nu știa care dintre ele. Orice umbră de gândire, orice senzație trecătoare ar fi fost o vulgară intruziune în amintirea aceea minunată. Nu putea suporta nicio coborâre. (3, p 322)

Dar îl fac totodată să descopere că aceasta nu este tot ceea ce dorește.

În adevăr, catastrofa picase peste el ca un trăsnet din senin.. Se ridicase de la pământ. Treptat începuse să observe niște forme în jur, copaci,case, oameni… Nu-i recunoștea. Nu erau decât o schimbare a visului, plină de cruzime. Și la urmă cine ar fi în stare să spună ce este real în lumea asta? Privea împrejur, uimit, era încă amețit de narcoticul uitării din care sorbise. Da – dar ea îl lăsase să smulgă cupa. Se uită în jos la femeia de pe bancă. Era nemișcată… făcându-l să guste din beatitudinea unui repaos nesfârșit, a unei infinite fericiri, fără cuvinte și fără gesturi, un sentiment purificat de orice gând, de orice veselie, o nemărginită și odihnitoare mulțumire, ca o reverie cuprinzând lumea într-un văl de melancolie, în parfumul iubirii. (3, p 335)

De dimineață, trezit în bezna vieții sale redobândite, Lingard avea să afle povestea dezastrului vietii lui și a prietenilor care, neprimind ajutorul așteptat de la el, simțindu-se uitați, renunțaseră cu dispret la existența lor. Amenințat de atacul băștinașilor și crezându-se tradat de Lingard, Jorgenson sfidase lumea în felul său aruncând în aer toată încărcătura de praf de pușcă strânsă la bordul navei Emma pe care o luase în pază, luînd și viețile celor care se aflau cu el, Hassim și Immada.

Emma sărise în aer, și când încetară să mai cadă în lagună bucăți de lemnărie țăndăruită și cadavre sfârtecate, se văzu cum norul de fum care stătea în nemișcare sub soarele livid își arunca umbra până departe, pe Țărmul Refugiului, unde lupta luase definitiv sfârșit. (3, p 343)

Ba mai mult, aceste sentimente îl fac pe căpitan să conștientizeze că Paradisul este o cucerire ce pote fi păstrată doar în interiorul propriei ființe. Bărbatului îi este însă dat să cucerească și să piardă părți din lumea exterioară.

Tom Lingard renunță la femeia iubită, după ce pierduse pentru totdeauna iubirea prietenilor săi credincioși.

Abia după ce am aflat că îți dăduseră inelul mi-am dat seama de puterea pe care o ai asupra mea. Cum aș fi putut să știu înainte? Ce au dragostea sau ura de-a face cu tine sau cu mine ? Ură. Dragoste. Ce te poate atinge? Pentru mine ești mai presus decât însăși moartea, fiindcă acum îmi dau seama că atât timp cât voi trăi tu nu vei muri pentru mine. Asta-i tot… (3, p 361)

Lingard reveni la bordul bricului și pe la începutul după amiezii Fulgerul se puse în mișcare în timp ce, la rândul său iahtul cu familia Travers ieșise din nou în larg.

În ce direcție se îndrepta iahtul când l-ai pierdut din vedere, întreabă Lingard pe secundul Carter? Spre sud, ținea sudul, răspunse Carter. Ce direcție îmi dați pentru la noapte domnule? Lui Lingard îi tremurau buzele, dar rosti cu voce stăpânită. Nord, mergi spre nord. (3, p 363)

Bibliografie

1 Alejandro Jodorowsky, Marianne Costa, Tarot – The spiritual teacher in the cards, Destiny Books, Rochester, Canada, 1997

2 Sigmund Freud, Psihologia maselor și analiza eului. Opere IV, Ed. Trei, București, 2000

3 Joseph Conrad, Țărmul refugiului, Ed. Eminescu, București, 1979

Elena Beca a absolvit cursurile Facultății de Filosofie a Universității din București secția Sociologie, în 1976.

Este Doctor în Filosofie al Universității din București din 1996.

Timp de 22 de ani a predat Sociologie la această Universitate și a colaborat cu alte instituții din domeniul educației.

A avut privilegiul să fie studenta Doamnei Zerka Moreno în Psihodramă și în perioada pregătirii doctoratului a avut un stagiu la Royal College în Londra unde a studiat Life Events and Illness cu George Brown, Tirill O Harris și Paul Bebbington.

În prezent este Practician al metodei Referențialului Arhetipurilor Personale și Formator pentru primele module din această metodă, sub îndrumarea lui Georges Colleuil.

Dr. Elena Beca este o persoană complet dedicată studiului, un interlocutor atent și empatic și mai mult ca toate, un bun povestitor.