Autor Elena Beca
Hierofantul este fundația procesului revelației. El facilitează manifestarea prin unirea a ceea ce este jos cu ceea ce este sus.
Hierofantul oferă învățătură, pentru că crează poduri ce unesc experiența exterioară cu lumina interioară. Cuvântul său ex cathedra este inefabil și toți îl ascultă. El transmite prin intuiție, din concepte adunate de rațiune și construiește cu ajutorul memoriei.
Hierofantul este aspectul pământesc al Edenului. Cuvântul său este creație, receptiv în domeniul spiritual și activ în cel material.
Papa ne indică scopul în viață. El are ca obiectiv să încarneze divinitatea în ființele pe care le binecuvântează.
Când ești în fața Papei ești în fața misterului. Ca tată, hrănitor al spiritului, Hierofantul încarnează dorința de putere. El este ultima frontieră între cuvinte și cele ce nu pot fi concepute.
Prin binecuvântare, hierofantul transformă haosul sufletesc în ordine și rigoare. Omul potențial devine actual, prin reconcilierea experienței interioare cu lumea exterioară.
Romanul Plânsul lui Nietzsche descrie o întâlnire imaginară a două personaje reale, care au făcut istorie, fiecare în domeniul său de predilecție, doctorul vienez Josef Breuer și filosoful Friedrich Nietzsche.
Breuer era mândru de multe dintre calitățile sale. Era loial și generos. Priceperea sa de diagnostician era legendară, la Viena, fusese medicul personal al unor mari oameni de știință, artiști și filosofi ca Brahms, Brucke și Brentano. La patruzeci de ani, era cunoscut în toată Europa, și cetățeni distinși din întregul Occident străbăteau distanțe mari pentru a-l consulta. Cu toate acestea mai mult decât orice el se mândrea cu integritatea sa – niciodată în viață nu săvârșise un act dezonorant. Poate doar cu excepția faptului că ar fi putut fi tras la răspundere pentru gândurile carnale la adresa Berthei, gânduri care în mod normal ar fi trebuit să se îndrepte către soția sa Mathilde. (Plânsul… p 11)
Dar iată-l pe Nietzsche, Mintea lui, intelectul lui constituie un miracol – una dintre minunile lumii, după cum veți vedea singur. Dar el este, ca să preiau una dintre sintagmele lui preferate, doar o ființă omenească, chiar prea omenească, și are și el păcatele lui… Nietzsche este extraordinar de sensibil la sursele de putere. Refuză să se implice în orice proces care ar subordona propria lui putere unei alteia. El este atras în filosofia sa de grecii presocratici… și credința lor că numai prin competiție îți poți dezvolta talentele native și nu are nici o încredere în motivele cuiva care renunță la competiție pretinzând că este altruist. Mentorul lui în acestă chestiune este Schopenhauer… Nimeni nu dorește, crede el, să-l ajute pe altul, dimpotrivă, oamenii vor doar să domine și să-și sporească puterea proprie. În cele câteva dăți când și-a subordonat puterea unei alteia s-a simțit devastat și furios. S-a întâmplat cu Richard Wagner. Cred că se întâmplă și acum cu mine.(Plânsul… p27)
Persoana care îl introduce astfel pe Nietzsche profesorului Breuer este Lou Salome, ea însăși, la fel ca Bertha Pappenheim, cunoscută ca Ana O, personaje reale, care vor juca alături de Sigmund Freud roluri memorabile în evoluția terapiei psihanalitice.
Această terapie este menționată în roman ca terapia prin dialog, în care lui Nietzsche va trebui să i se distribuie rolul unui doctor pentru disperarea din viața lui Josef Breuer.
Lou Salome, ea însăși viitoare psihanalistă, a fost marea pasiune a lui Nietzsche, o iubire neîmpărtășită, pe care acesta o va învinge prin interacțiunea cu doctorul Breuer, care acceptă să adopte, pentru început, strategia propusă de această femeie, căreia nimeni nu-i putea refuza nimic. (Plânsul… p 285)
Autorul
Irvin Yalom explorează problematica puterii în sfera relațiilor terapeutice,
văzând progresul acestor relații de la unele asimetrice, în care terapeutul are
poziția înaltă, adică deține puterea, la relații de echilibru. Relațiile între
egali favorizează împărtășirea reciprocă a dificultăților sufletești între cei
doi și câștigarea prieteniei.
Propunerea lui Breuer, venită din înțelegerea profundă a personalității
excepționale a lui Friedrich Nietzsche este puntea între sufletele lor. Vă propun un schimb profesional… În
următoarea lună eu să fiu medicul trupului dumneavoastră… Iar dumneavoastră,
în schimb, veți fi medicul minții, al spiritului meu… Vă cer să mă vindecați
de disperare… par să duc o viață satisfăcătoare. Dar sub această suprafață
domnește disperarea… sunt asaltat de gânduri străine și sordide… Îmi
lipsește curajul de a-mi schimba viața, fie acela de a continua să o trăiesc…
Nu știu de ce trăiesc! Nu știu cum să trăiesc! (Plânsul… p 178-181)
Dialogul sclipitor al celor doi bărbați se referă la dorință și căutarea iubirii exclusive, în relația cu o femeie semnificativă. Ea, cea aleasă, aduce haosul în viața bărbatului. Iar Nietzsche notează: trebuie să ai în tine haos și frenezie pentru a da naștere unei stele care dansează. (Plânsul… p 229)
Pentru fiecare dintre ei realitatea oferită de întâlnirea cu dorita ființă sublimă, idealizată, se însoțește de dezamăgire. Ca orice ființă omenească aceste femei au însușiri asemănătoare oricăror alte femei.
Față de aceste femei care își caută la rândul lor mântuirea prin iubire și au nevoie să fie acceptate așa cum sunt, Nietzsche are propria interpretare. El este purtat de pasiunea care îl copleșește în tot ce face și condus să locuiască în lumea ideală a filosofiei.
Această lume a supraomului, în care se declară moartea lui Dumnezeu, este cea a tânărului infinitei promisiuni ( Plânsul… p 237) care are să devină cel ce este.
Binecuvântarea maestrului Nietzsche, adresată doctorului Breuer devenit ucenicul său în spirit, descoperă conținutul aspirațiilor acestuia din urmă de a ajunge să-și iubească soarta, Amor Fati.
Care era fraza de granit a lui Nietzsche? Să devii cel ce ești. Dar cine sunt eu? se întrebă Breuer. Ce am fost sortit să devin? (Plânsul… p99)
Spre aceasta se îndreaptă alegerea liberă cu adevărat a omului. Înțelegerea care vine odată cu integrarea binecuvântării explică și faptul că suntem îndrăgostiți mai mult de dorință decât de ceea ce dorim. Josef, am crezut întotdeauna că suntem îndrăgostiți mai mult de dorință decât de ființa dorită. (Plânsul… p286)
Pentru că dorința vine să ia locul fricilor noastre. Frica de finitudine, precedată de frica de devastatoarea lucrare a timpului, degradarea entropică ineluctabilă.
Hierofantul, întruchipat de profesorul filosof, devenit doctor pentru tratarea disperării este tatăl hrănitor, în sensul că hrănește nevoia de creștere sufletească, de individuație cum ar fi spus Jung, de autorealizare cum ar spune Abraham Maslow.
Ce se înțelege prin promisiune? Odată, îl întrerupse Nietzsche (pe Breuer), un învățător evreu înțelept și-a sfătuit discipolii să lase pe mama și pe tatăl lor și să pornească în căutarea perfecțiunii. Acesta ar putea fi un pas demn de tânărul infinitei promisiuni! Acesta ar fi putut fi dansul pe melodia potrivită. (Plânsul… p 240) Apoi comentează pentru sine, el, Breuer: A fost tânărul infinitei promisiuni – cum suntem toți – dar n-a înțeles niciodată natura promisiunii sale… că datoria lui era să-și perfecționeze firea, să se stăpânească, să-și domine cultura, familia, dorința, partea animalică a ființei sale, să devină cel ce este, ceea ce este… Realizează că voința este neputincioasă în fața lui așa a fost să fie. Am oare abilitatea de a-l învăța să-l transforme pe așa a fost să fie în așa am vrut eu? (Plânsul… p245)
Iubirea iluzorie pentru femeia ideală hrănește egoul (dar orice-ar fi, ea va continua să fie încântată de mine, să mă găsească adorabil , zice Breuer)
– Ce-ți spune?
– Spune, Ești adorabil. Tot ce faci tu e bine. Oh, dragul meu, îți pierzi controlul, dar e de așteptat asta la un băiat… Nu-i așa că e grozav? Nu-i așa că e drăguț? O să-l iau în brațe și-o să-l mângâi. (Plânsul… p282- 283)
Și nu este decât un ocol al sufletului în drumul spre iubirea de sine, ca expresie ultimă a libertății de a fi ceea ce ești.
Această libertate apare prin integrarea experiențelor prilejuite de ființele semnificative din viețile fiecaruia dintre protagoniști, a mamei, a unei prietene din copilărie, a unei alte rude.
– Are zâmbetul ăsta vreo istorie personală pentru tine Josef?… Privește în urmă. Se află un astfel de zâmbet printre amintirile tale?
– Am văzut-o pe Matilde adresându-i zâmbetul ăsta fiului nostru Johannes. De asemenea când aveam zece sau unsprezece ani, eram îndrăgostit de o fată pe nume Mary Gompertz – ea mi-a adresat acel zâmbet… N-am mai vazut-o de treizeci de ani, dar tot mai visez la Mary. (Plânsul… p283)
Imaginile neșterse din subconștient presează asupra sensului experiențelor curente, în fiecare moment așteptând să fie mântuite prin includerea lor într-o poveste coerentă a conștientului. În terapie probabil ceea ce contează este nu doar descoperirea originii simptomelor, ci sensul pe care omul îl dă fiecărui simptom.
Căci, Femeia cea mai dorită este cea mai înspăimântătoare. Și bineînțeles nu din cauza a ceea ce este, ci din cauza imaginației noastre despre ea afirma Nietzsche(Plânsul… p285) Dar, o dată ce este eliberată de surplusul de sensuri, o vom vedea ca pe o ființă omenească, desgolită și înspăimântată, o ființă, prea omenească, așa cum este și ea și suntem de fapt cu toții.(Plânsul… p293)
Întâlnirea hierofantului, persoană autoritară semnificativă, apare în viața fiecăruia în momentul când acesta este pregătit pentru marele salt în sfera adevărului vieții sinelui.
Întâlnirea hierofantului este momentul întâmplării adevărate, care schimbă cursul existenței punând-o pe adevăratul făgaș. Breuer se întoarce la familia sa, iar Nitzsche își scrie marile idei într-o operă nemuritoare, Așa grăit-a Zarathustra.
Schimbarea al cărui maestru este hierofantul vine cu sentimentul așteptării înfrigurate a aventurii și cu temerile presupuse de trăirea necunoscutului.
Binecuvântarea este îndemnul protector care face cunoscut că împlinirea destinului se face iubind ceea ce suntem în esență. Trăiește când trăiești! Moartea nu mai este o teroare dacă mori când ți-ai consumat viața. Dacă nu trăiești la momentul potrivit, nu poți nici să mori la momentul potrivit. (Plânsul… p311)
Ne dăm seama de ceea ce iubim în esență apelând la consecințele psihologice ale repetării eterne. Repetarea eternă, spunea Nietzsche înseamnă că de câte ori alegi o acțiune trebuie să fii dispus s-o alegi pentru eternitate. Și e la fel și pentru fiecare acțiune pe care nu o faci, fiecare gând născut mort, fiecare alegere evitată. Și toată viața netrăită va dospi înăuntrul tău, netrăită pentru eternitate. Și vocea neluată în seamă a conștiinței tale va striga veșnic la tine. (Plânsul… p315)
Romanul descrie dezvoltarea unei relații într-o prietenie, așa cum o concepea Nietzsche, și pe care o și trăiește prin întâlnirea cu doctorul Breuer. O relație în care doi oameni se unesc în căutarea unui ideal mai înalt, participând fiecare la victoria asupra sa a celuilalt.
Această recunoaștere descătușează plânsul lui Nietzsche.
Josef Breuer și Friedrich Nietzsche nu s-au întâlnit niciodată. Această poveste este descrierea unui arhetip, o perspectivă cosmică ce atenuează întotdeauna tragedia umană.
Elena Beca a absolvit cursurile Facultății de Filosofie a Universității din București secția Sociologie, în 1976.
Este Doctor în Filosofie al Universității din București din 1996.
Timp de 22 de ani a predat Sociologie la această Universitate și a colaborat cu alte instituții din domeniul educației.
A avut privilegiul să fie studenta Doamnei Zerka Moreno în Psihodramă și în perioada pregătirii doctoratului a avut un stagiu la Royal College în Londra unde a studiat Life Events and Illness cu George Brown, Tirill O Harris și Paul Bebbington.
În prezent este Practician al metodei Referențialului Arhetipurilor Personale și Formator pentru primele module din această metodă, sub îndrumarea lui Georges Colleuil.
Dr. Elena Beca este o persoană complet dedicată studiului, un interlocutor atent și empatic și mai mult ca toate, un bun povestitor.