Autor Elena Beca
Într-un alt mod decât în trecut, omul va trebui să revină la ideea că viața lui este un dar al soarelui. (Nicolae Georgescu Roegen, Legea entropiei și procesul economic)
Soarele este sursa luminii și a vieții.
Simbolic el guvernează asupra condiției materiale a lumii.
Soarele este conștiința de sine a omului și legătura dintre conștient și subconștient.
În gândirea lui C. G. Jung soarele face conexiunea dintre sferele conștiinței individuale și ale celei colective. Conceptul individuației conține sinteza dintre conștient și inconștient și aduce vindecarea, care vine din întregirea ființei. Realizarea de sine a omului este o unire între el și univers.
Soarele este deopotrivă astrul zilelor, care răsare peste cei buni și peste cei răi, dar și lumina interioară a sufletului care izvorăște din căutarea, de către fiecare om, a menirii sale.
Este ceea ce rezultă din trăirea experienței optime, manifestare a caracterului creator din om. E această stare de ordine, negentropică a conștiinței, care se deosebește de condițiile de confuzie, lipsă de formă și frustrare obișnuite în viața de zi cu zi, pe care am numit-o experiența flux, scrie Mihaly Csikszentmihalyi, în cartea sa despre experiența optimă.
Este fraternitate, fericire, dar alteori și arșiță și nevoia de celălalt.
Friedrich Shiller saluta soarele prin oda bucuriei compusă în 1785, inspirând lui Ludwig van Beethoven celebra compoziție din Simfonia a 9-a devenită imn.
Slavă ție, stea curată
Voie bună pe pământ
Putem asocia soarele cu ivirea creativității interioare, care aduce transformare a sinelui individual, deoarece produce noi contexte personale de experimentare și trăire a vieții, conform lui Amit Goswami. Este tărâmul de manifestare predilect al artiștilor, dar și al tuturor marilor creatori.
Romanul lui Irving Stone Bucuria vieții este despre Vincent van Gogh,
pictor olandez post impresionist ale cărui lucrari au avut o influență profundă asupra artei secolului al 19- lea, prin culorile lor vii și impactul emoțional.
Bucuria vieții pentru Vincent a fost însoțită totdeauna de nevoia sa acută de autenticitate. Căuta mereu să fie în armonie cu esența realității percepute. A refuzat categoric să își pervertească sufletul, renunțând la obișnuitele beneficii ale acceptării convențiilor sociale.
De la o vârstă tânără, angajat fiind la Galeriile Goupil & Co, negustori de tablouri și editori de gravuri, la Londra, în ciuda viitorului prosper la care părea a fi fost sortit, nu se sfiește să contrazică gustul publicului pentru lucrări lipsite de valoare, dar altfel foarte scumpe. Era invidiat de colegi, care îl găseau cam ursuz Pare să se fi sculat azi cu susu-n jos, La drept vorbind are și de ce, când te gândești ce soartă tristă îl așteaptă! Unchiul lui, Vincent van Gogh, nu e decât proprietarul galeriilor Goupil din Paris, Berlin, Bruxelles, Haga și Amsterdam. Bătrânul e bolnav și n-are copii, așa că, după cât se spune, greul moștenirii va cădea pe capul lui Vincent al nostru, săracul..( Bucuria vieții, pg 18)
Vincent încerca să fie coerent cu ceea ce simțea că merita să exprime sufletul omenesc. Suferința avea o înrâurire ciudată asupra lui, îl făcea simțitor la durerile altora.(Bucuria..pg25) Fusese respins de Ursula, prima femeie pe care o iubea, se simțea îndurerat și proiecta starea lui asupra întregii realități. La Goupil nu mai era bun de treabă. Un incident semnificativ avea să-l convingă că acela nu era locul lui în societate. S-a confruntat cu prostul gust al unei matroane bogate, venită să cumpere câteva tablouri pentru noua ei locuință. Femeia aceea, dotată cu un instinct sigur în alegerea celor mai proaste realizări picturale … exclamă mulțumită de sine, cred că am făcut o alegere bună! Dacă ați fi întins mâna la întâmplare, cu ochii închiși, spuse Vincent, nu ați fi nimerit mai rău… Oh exclamă ea, oh, nu ești decât un… un țărănoi necioplit! Și ieși ca o furtună..(Bucuria.. Pg 26- 27)
Avea să plece de la galerii, schimbând ocupația cu una de profesor de limbi străine, preda germana, franceza și olandeza unor băieți din Ramsgate, un port la patru ore și jumătate de Londra. Nu primea decât masă și casă dar nici un ban pentru trebuințele lui, așa că în scurt timp se mută la o altă școală la Isleworth, unde a devenit și ajutor pentru vicarul unei parohii întinse dar tare sărace. Se dovedi a fi un bun predicator atunci când a fost nevoie, așa că a încercat să meargă pe urmele tatălui său, să devină preot.
Susținut de astă dată de alți membri înstăriți ai familiei lui, se înscrie la o școală de evanghelizare dar nu acceptă din nou exigențele profesorilor care i se par absurde.
După trecerea examenelor nu i se atribuie nicio parohie, astfel că primește, ca pe o favoare a unuia dintre prietenii săi, reverendul Pietersen, să predice într-o regiune carboniferă din Belgia, în sudul țării lângă Mons. Locul se numea Borinage. Nenorociții din Borinage au nevoie de oameni ca dumneata, Vincent, și Dumnezeu mi-e martor, orice mijloc e îngăduit ca să te poată face să ajungi în mijlocul lor. (Bucuria..pg61)
La urma urmei de ce nu?, își spunea Vincent, Iisus a fost liniștit în timpul furtunii. Nici eu nu sunt singur, căci Dumnezeu nu m-a părăsit. Într-o zi, voi găsi într-un fel sau altul, calea să-l slujesc. ( Bucuria.. pg 59)
Anticipând aici, Borinage este începutul manifestării destinului său. Nu avea să fie predicator, ci pictor.
Borinage, locul fețelor negre, cu toate vicisitudinile lui, l-a expus la suferințe neașteptate, pentru că nu concepea să predice dreptatea lui Dumnezeu fără să împărtășească soarta oamenilor care îi veneau în întâmpinare. După mulți ani Emile Zola avea să-și amintească de modul în care oamenii din Borinage îl descriau pe Vincent, în anchetele pe care le făcea pentru a scrie Germinal. Am stat cinci săptămâni în Borinage, ca să adun material pentru Germinal. Les gueles noires vorbesc despre un om care a propovăduit printre ei ca evanghelist… Ce-ai încercat dumneata să faci acolo merita osteneala. Numai că ai ales un mijloc nepotrivit. Religia nu-i va aduce pe oameni la nimic. Doar cei cu mintea îngustă se vor resemna cu mizeria acestei lumi pentru făgăduiala unei fericiri viitoare.(Bucuria..pg395-396) Zola miza pe cuvântul care îndemna la revoluție.
Vincent a eșuat în toate încercările sale, să-i încurajeze pe oameni, sa-și împartă cu ei viața și toate bunurile, înfruntând grozăviile sărăciei lucii, să le pledeze cauza în fața conducătorilor minei. În cele din urmă conducătorii bisericii se rușinează văzând starea de degradare în care ajunsese din cauza mizeriei și a foamei și îi interzic să se mai ocupe de comunitate.
Viața vine însă cu întâmplări uimitoare. Într-o zi senină din noiembrie, tot hoinărind cu mâinile în buzunare și cu mintea goală, se așeză pe o roată ruginită de fier, trântită lâgă zidul care înconjura mina Marcasse. Tocmai ieșea pe poartă un miner..Ceva din înfățișarea bătrânului, nu-și dădu seama limpede ce anume, îl atrase într-o doară,..se căută prin buzunare, scoase un capăt de creion și o scrisoare primită de acasă și desenă în fugă, pe spatele plicului, silueta măruntă a omului care străbătea câmpul negru. (Bucuria…pg115-116) Apoi mai pictă silueta unui tânar miner care-i lăsa impresia unui aer de voioșie.
Esența realității trebuia adusă la lumină.
Seara iși privi schițele, sunt proaste, își spuse cu un zâmbet ciudat, foarte proaste. Dar cine știe, mâine poate am să fiu în stare să desenez ceva mai bine… Dintr-odată îl cuprinse dorul de lumea tablourilor. ( Bucuria…pg 117)
Dimineața se trezi și plecă să deseneze din nou, așezat pe aceeași roată ruginită de lângă mină.
Primul lui critic a fost doamna Denis, gazda lui. Privind curioasă schițele lui spuse cu admirație. Dar bine monsieur Vincent, ești un adevărat pictor! A, nu răspunse Vincent stânjenit, e doar o distracție. ( Bucuria…Pg120)
În această perioadă el nu câștiga nimic. Primea bani doar de la tatăl lui și de la fratele lui mai mic Teo, care lucra la Paris, curatorul unor galerii de artă. Cu toate acestea, Izbutise să tocească gheara suferinței din el, și acum era fericit numai din simplul motiv că nu se mai gândea la nefericirea lui… continua liniștit să deseneze. ( Bucuria…Pg121)
Dornic să își împărtășească bucuria de a lucra, pornește pe jos flămând și aproape desculț, punând carton la tălpile pantofilor care îl lasă pe drumul pâna la Bruxelles, să îl întâlnească pe prietenul său, reverendul Pietersen.
Discuțiile sunt sincere și rodnice. Schițele par a fi total în afara canoanelor de corectitudine dar surprind ceva inefabil, esența realității unei soții de miner. Chip nu are, nu e o persoană anume, dar într-un fel, adună la un loc tot ce au tipic nevestele de mineri din Borinage. Acel ceva pe care l-ai prins este tocmai specificul nevestei de miner, Vincent, și asta e de o mie de ori mai de preț decât un desen corect. Da, îmi place schița ta, imi merge drept la inimă. (Bucuria…Pg127) mărturisește Pietersen.
Se întoarce în satul minerilor. Trăiește greu dar acum e fericit pentru că reușește să creeze. Viața grea îl sleiește de puteri și îi pune la grea încercare sănătatea. Fratele său Teo îl găsește aproape fără cunoștință.
Prezența lui Teo îl întremează și încurajat de acesta, Vincent își recunoaște chemarea. Dar negreșit că există un lucru pe care trebuie să-l fac, pe care vreau să-l fac. E lucrul spre care am năzuit toată viața și pe care nu l-am bănuit niciodată…. am simțit îndemnul covârșitor de a desena, de a așterne pe hârtie ceea ce vedeam. Dar nu-mi îngăduiam…. Doamne ce orb am fost! … Oricum zece ani tot mai am și în acest timp cred c-am să fiu în stare să fac ceva ca lumea… M-am aflat în sfârșit pe mine însumi. Am să fiu pictor! Trebuie să fiu. Acum abia înțeleg de ce n-am izbutit în toate celelalte încercări, nu eram făcut pentru ele. Și iată până la urmă am descoperit singurul lucru în care nu voi da greș.( Bucuria…pg 141)
Întoarcerea în Brabant, acasa la familia sa îl ajută să uite existența dureroasă din Borinage. Sănătatea și puterea îi reveneau și odată cu ele și dorința de a lucra din nou.
Prezența într-un orășel în care toți se cunoșteau între ei, a stârnit un val de neîncredere în rândul oamenilor, enoriași ai tatălui său. În mica așezare de provincie era socotit un om neserios, o ciudățenie, și într-adevăr totul părea bizar la el, hainele, felul de a fi, barba lui roșie, povestea vieții sale, faptul de a nu lucra, că ședea ceasuri întregi pe câmp, cu ochii pironiți la câte un lucru… nu le inspira încredere pentru că era altfel decât ei toți ( Bucuria…pg147) Se îndoia de el chiar și Theodorus, tatăl lui văzând că era nemulțumit de realizările sale și încerca mereu să prindă esența naturii. Lucra zi și noapte la îmbunătățirea meșteșugului său. Nu se gândea la viitor decât numai ca să grăbească cel puțin în închipuire, clipa când nu va mai fi o povară pentru Teo și în care roadele muncii lui vor fi cât mai aproape de desăvârșire. (Bucuria…pg151)
Nu este dispus să facă nici un compromis. La propunerea mamei sale de a merge la ceaiuri pentru a face portretele doamnelor din societatea locală el are un punct de vedere. A merge la ceai?
– Dar mamă asta înseamnă să-mi pierd timpul fără rost.
– De ce adică ți-ai pierde timpul, dragul mamei?
– Pentru că la un ceai nu e nimic de pictat.
………………………………………………………………
– Vreau să spun, mamă, că doamnele care vor veni la ceai n-au caracter.
– Prostii! Toate au caractere minunate. Nu s-a spus niciodată vreun cuvânt rău despre ele.
– Nu dragă mamă, firește că nu. Nu asta am vrut să spun. Dar vezi toate arată la fel. Felul în care trăiesc le-a modelat pe toate după același calapod.(Bucuria..pg 155)
La fel a trebuit să renunțe la a-l picta pe grădinar, pentru că acesta ținea morțiș să-și îmbrace hainele noi. Așa cum arăți acum, i-a spus Vincent, nu se văd decât hainele ( Bucuria..pg157) și a plecat iar să picteze pe câmp.
Nevoia de a se consulta cu specialiști în pictură, care să îi evalueze progresele îl aduce la Haga. Apelează la Tersteeg și la Anton Mauve care nu îl încurajează cine știe ce. Îl sfătuiesc să lucreze cu acuarele. Trebuia să poată să vândă câte ceva. Altfel rămânea mereu dependent de ajutorul lui Teo de 100 de franci pe lună.
Viața își cerea și ea drepturile. Nu reușește niciodată să găsească echilibrul în relația cu o femeie. Fiecare încercare va fi o altă dezamăgire.
Cu banii o ducea mereu prost. Era mereu flămând și prost îmbrăcat. Aparițiile lui în lume erau dezolante. Era conștient de ceea ce trăia, dar știa pentru ce trăia. Locul meu e într-o fundătură din Geest, unde să desenez săpători, așa cum am făcut azi. Acolo fața mea urâtă și haina jerpelită se potrivesc de minune cu cadrul înconjurător, acolo mă simt eu însumi și muncesc cu plăcere. Dacă aș purta o haină aleasă, muncitorii pe care vreau să-i desenez s-ar feri și n-ar mai avea încredere în mine. Vreau ca desenele mele să le deschidă oamenilor ochii asupra unor lucruri demne de văzut și pe care nu toți le cunosc. Dacă uneori trebuie să sacrific conveniențele sociale ca să realizez ceea ce vreau, nu există oare o justificare pentru asta? (Bucuria…pg 249-250)
Pânza Scheveningen a lui Mauve, considerată o capodoperă, reprezentând câțiva ponei care trag din răsputeri un cuter pe o plajă, blânzi, împăcați cu soarta și cuminți îl învață pe Vincent o filosofie profundă. Să știi să suferi fără să te plângi, aceasta este singura cale practică, este marea artă, lecția care trebuie învățată, rezolvarea problemei vieții. (Bucuria…Pg251)
Descoperind sătucul de pescari Scheveningen, Vincent simți întâia oară nevoia de a picta în ulei…. Când încercase să prindă scene de stradă acuarelele i se păruseră un mijoc satisfăcător de exprimare, deși nu aveau profunzime și consistență, și nu putea să redea tot ce simțea el nevoia să comunice. ( Bucuria.. pg 267-268)
Tocmai atunci îl vizită Teo. Fratele său era un bun specialist în artă. Era cunoscut pentru calitățile lui profesionale. Sucursala lui Goupil &Co vânduse afacerea unor noi proprietari cunoscuți sub numele de les messieurs care vindeau tablouri la prețuri mari și doar pe acelea ale unor pictori consacrați.Teo dorea însă să promoveze lucrările noii generații de pictori, impresioniștii, Manet, Monet, Pissaro, Sisley, Renoire, Cezanne, Degas, Toulouse-Lautrec, Gaugain, Seurat și Signac, dar cu puțin succes. Proprietarii galeriilor nu acceptau.
După plecarea lui Teo, Vincent începu să picteze în ulei. Greutatea era să redea intensitatea culorii, forța uriașă și duritatea pământului. În timp ce picta, își dădu seama pentru prima dată cât de luminoasă poate fi totuși întunecimea. Trebuia să păstreze lumina aceea și în același timp, adâncimea și bogăția de culori. ( Bucuria..274)
Toamna îl prinse pe înserat încercând să picteze un crâng. Lumina scădea, nu mai reușea să schițeze nimic pe pânza umedă pentru a reda ultimele aspecte ale pământului. Aruncă pensula și cu o intuiție oarbă, strivi pe pânză tuburile de vopsea din care culoarea țîșni în chip de rădăcini și trunchiuri, lua apoi o altă pensulă și cu coada ei modelă pasta groasă. Cleioasă. Da, exclama el, în timp ce noaptea învăluia pădurea, acum sunt la locul lor, se ridică din pământ cu rădăcinile puternic înfipte în el. Am izbutit să redau ceea ce voiam! ( Bucuria…275)
După ce reuși să vândă câteva schițe cu 25 de franci, Vincent se adânci în lucrul său cu și mai mare zel. I se părea din ce în ce mai mult că vorbele lui Millet, Arta este o luptă, în artă trebuie să-ți pui pielea în joc, i se potrivesc. ( Bucuria…pg278) Și învăță repede că un adevărat colorist este numai acela care, când vede o culoare în natură știe imediat s-o descompună. Acel verde cenușiu e galben cu negru și cu o umbră de albastru.(Bucuria…pg 279)
Următoarea perioadă o petrece la Nuenen, localitatea unde predica acum tatăl său. Venise doar pentru o vacanță de două săptămâni dar dorul de Brabant îl făcea să-și dorescă să rămână mai mult. Își organiză un atelier în spatele casei parohiale și se apucă din nou de pictat. Imortalizând viața tăranilor țesători căuta ceea ce e nepieritor în ceea ce piere. Aici pictă nepieritorul Oameni mâncând cartofi.
Frământarea ultimelor douasprezece zile se risipise. Se uită la tablou. Mirosea a slănină, a fum și a aburi de cartofi. Zâmbi. Izbutise să prindă ceea ce nu piere în ceea ce piere. Acum țăranul din Brabant nu va mai muri niciodată. ( Bucuria…pg 344)
Abia acum plecă la Paris, la Teo.
Făcu cunoștință cu impresionismul și reprezentanții lui.
– De ce nu mi-ai spus Teo? De ce n-am știut? De ce nu m-ai adus aici mai curând. M-ai lăsat să pierd șase ani lungi.
– Să-i pierzi? Prostii. Ți-ai creat o tehnică personală. Pictezi ca Vincent van Gogh, și nu ca altcineva. Dacă ai fi venit aici înainte de a-ți fi format un stil propriu, Parisul te-ar fi plămădit după tiparele lui….Trebuie să înveți lumina și culoarea de la impresioniști. Numai atât trebuie să împrumuți de la ei. Nimic mai mult. ( Bucuria…Pg353)
Vincent munci neobosit, dar cu toate că paleta lui ajunsese acum la fel de clară și luminoasă ca a celorlați impresioniști nu se simțea mulțumit. Înțelese apoi că pentru a se putea realiza trebuia să se rupă de Paris și de tot ce învățase.
Se gândi să plece în Africa. Dar vreau soare, Teo! Îl vreau cu dogoarea și puterea lui cea mai cumplită. L-am simțit toată iarna chemându-mă spre sud, ca un magnet uriaș. Cât am stat în Olanda, habar n-aveam ce înseamnă soarele. Acum știu că nu poate exista pictură fără el. Soarele arzător, cred că el e acel ceva care-mi lipsește, care mă va duce la maturitate. ( Bucuria.. pg 433)
La sugestia lui Toulouse-Lautrec alese să plece la Arles.
Soarele arlezian îl izbi în ochi, Vincent simți cum sulițele lui nemiloase îi străpung creștetul. Era ca un bulgăre, ca un vârtej de văpaie lichidă, galben ca lămâia, care scălda tot albastrul intens al cerului într-o lumină orbitoare. Arșița cumplită și limpezimea perfectă a atmosferei îi dădeau impresia că se afla într-o lume nouă, neobișnuită.( Bucuria..pg437)
După soarele necruțător, orașul era zgâlțâit periodic de mistral.
Vincent devenise o mașină de pictat… Cei opt ani de trudă intensă își găseau în sfârșit expresia, într-o uriașă izbucnire de energie biruitoare…. Nu știa dacă ceea ce picta era bun sau rău. Era beat de culoare. ( Bucuria….pg 443)
Într-o zi descoperi o livadă de pruni în floare. În timp ce lucra, se iscă un vânt turbat, cu răbufniri ritmice, ca talazurile mării. În răstimpuri soarele strălucea și florile albe scânteiau pe pomi. Continua totuși să picteze, amenințat în fiecare clipă să-și vadă șevaletul doborât la pământ… Pânza avea acum efecte de alb cu mult galben și nuanțe de albastru cu liliachiu. Când termină văzu că pe pânză apăruse ceva neașteptat, nici el nu știa cum, mistralul. ( Bucuria…pg444)
Cu cât înainta vara, totul părea să ardă în jur. Nu se mai vedea decât aur vechi, bronz și aramă sub un cer verde –azuriu, albit de arșiță. Tot ce cădea sub dogoarea soarelui căpăta nuanțe de un galben sulfuros. Pânzele lui deveniră mase de galben strălucitor, arzător. Știa că galbenul nu mai fusese folosit în pictura europeană de pe vremea Renașterii, dar asta nu-l împiedica deloc. Culoarea galbenă se scurgea din tuburi pe pânză și împietrea acolo. Tablourile ieșeau dense, coapte, tăbăcite de soarele arzător și măturate de vântul sălbatic. ( Bucuria… 445-446)
Cu fiecare pânză pe care o isprăvea, creștea tot mai puternic în el simțământul că rezultatul celor nouă ani de muncă se concentrase în câteva săptămâni istovitoare, transformându-l într-un adevarat pictor… Cu fiecare pictură fierbinte, clocotitoare, smulsă din străfundurile ființei lui, își scurta viața cu câte un an. Nu punea nici un preț pe numărul zilelor hărăzite șederii sale pe pământ, îl interesa numai felul în care le folosea… Își dădea seama că arta lui atinsese o culme, că acea culme însemna încununarea întregii lui vieți, țelul spre care năzuise cu atâta ardoare… ( Bucuria…pg490)
Mereu altruist și cu suflet mare, încearcă să îl salveze pe Gaugain despre care aflase că era bolnav și total lipsit de mijloace materiale. Îl invită să picteze împreună la Arles.
Acest tablou este probabil cel mai renumit din seria de tablouri reprezentând floarea soarelui, creată de Vincent în august și septembrie 1888, pentru Paul Gaugain.
Găzduirea lui Gaugain se dovedește însă dezastruoasă. Distrus sufletește și delirînd își taie o ureche și o duce în dar unei prostituate. Este găsit intr-o baltă de sănge, lipsit de cunoștință.
Starea lui de sănătate se deteriorează, munca neîntreruptă și sacrificiile permanente, foamea și singurătatea la care este mereu expus îl duc la Saint Remy. Ospiciul organizat în incinta unei mânăstiri îi ofera ospitalitatea clasei a treia, o cameră mare în care erau adunați unsprezece oameni cu boli mintale grave.
Vincent era încredințat că numai munca l-ar recrea cu adevărat, mai mult decât orice alceva… Ceilalți bolnavi din salon n-aveau de ce să se agațe, n-aveau de unde să aștepte salvarea din ghearele unei morți lente, prin descompunere, el însă avea pictura, care până la urmă trebuia să-l scoată de acolo refăcut și fericit. ( Bucuria…pg521)
Doctorul care îl supraveghea îi îngăduie să picteze.
Vincent pictă numaidecât priveliștea ce i se arăta în față. În primul plan un lan de grâu răvășit, culcat la pământ de furtună, apoi un zid ce înconjura lanul… În partea de sus a pânzei, un nor mare alb- cenușiu se pierdea în azurul cerului. ( Bucuria…pg 521)
Totuși febra îi întuneca mintea din ce în ce mai des. Într-o după amiază, pe când lucra liniștit în câmp simți că mintea începe să i se rătăcească. Seara târziu paznicii ospiciului îl găsiră la câțiva kilometri de șevalet, cu trupul încleștat în jurul unui chiparos. ( Bucuria…pg527)
În acest timp apare în Mercure de France un articol intitulat Izolații, din care reiese că pictura lui Vincent van Gogh devenea cunoscută. Apare și un cumpărător, iar Vincent primește un cec de 400 de franci de la Teo.
Ceea ce caracterizează creația pictorului Vincent van Gogh, se scria în articol, este excesiva forță și violență a expresiei. Prin afirmațiile categorice pe care le face asupra caracterului esențial al lucrurilor, prin simplificarea adeseori brutală a formei, prin pasiunea ce se degajă din liniile și coloritul lui, prin dorința nemăsurată de a privi soarele drept în față, pictorul se dovedește a fi un titan, un bărbat, un îndrăzneț, uneori violent alteori de o delicatețe neprihănită.
( Bucuria…pg532)
Căsătorit între timp și având acum un fiu pe care îl botează Vincent, Teo îl cheamă la Paris din nou pe fratele său, Vincent.
Are loc reîntâlnirea cu unii din vechii lui prieteni. Acasă la Teo, urmând perioadele evoluției lor, Vincent așează ca într-o expoziție toate creațiile pe care i le trimisese în toți anii lui Teo.
Curând cunoaște pe unul dintre cei mai mari admiratori și prieteni ai săi, doctorul Gachet, care îl invită să lucreze sub supravegherea lui medicală la Auvers.
Acesta, obosit de activitatea sa exprima uneori o mâhnire adâncă.
– De ce ești nefericit doctore? Îl întrebă odată Vincent.
– Ah Vincent, am muncit atâția ani și am făcut atât de puțin bine! Medicul nu vede altceva decât suferință, suferință, numai suferință.
– În ce mă privește, mi-aș schimba bucuros meseria cu a dumitale….
– A, nu Vincent să nu spui asta… Dacă aș fi pictat o singură pânză ca asta, Vincent, mi-aș socoti existența împlinită, justificată.
Doctorul Gachet se lăsă în genunchi și trase un vraf de pânze de sub patul lui Vincent. Ridică una, cu o floare a soarelui de un galben aprins. (Bucuria…pg 555)
Dar răgazul care i se dăduse se apropia de sfârșit. Fratele său Teo risca să fie dat afară de la Goupil, copilul se îmbolnăvise și avea nevoie de îngrijiri, deci de bani. Starea de sănătate a lui Vincent se agravează. Se temea de reapariția crizelor lui invalidante.
Spre prânz, când razele soarelui dogorâtor îl izbea drept în creștet, un pâlc de mierle se năpusti deodată din seninul cerului. Umplură văzduhul, întunecând soarele. Nu mai văzu nimic. Îl învăluiră într-o pătură groasă de întuneric, i se încurcară prin păr, îl izbiră, în ochi, în nas, în gură, îl cufundară într-un nor gros negru, înăbușitor de aripi fâlfâitoare….. Picta păsările zburând deasupra lanului auriu.
Era 29 iulie 1890.
Ar fi vrut să-și ia rămas bun. Lumea în care trăise fusese totuși bună. Dar un rămas bun nu se poate picta. Își ridică ochii în sus, către soare. Apăsă revolverul în dreptul inimii și trase. Se prăbuși, îngropându-și fața în lutul roditor, înmiresmat al câmpului, ca un pumn de țărână trecătoare, pribeagă, care se întoarce la matca de unde se desprinsese. (Bucuria…pg563)
Doctorul Gachet alese drept locaș de veci pentru Vincent locul de unde admiraseră în prima zi a venirii acestuia la Auvers, încântătoarea vale verde a Oisei.
Elena Beca a absolvit cursurile Facultății de Filosofie a Universității din București secția Sociologie, în 1976.
Este Doctor în Filosofie al Universității din București din 1996.
Timp de 22 de ani a predat Sociologie la această Universitate și a colaborat cu alte instituții din domeniul educației.
A avut privilegiul să fie studenta Doamnei Zerka Moreno în Psihodramă și în perioada pregătirii doctoratului a avut un stagiu la Royal College în Londra unde a studiat Life Events and Illness cu George Brown, Tirill O Harris și Paul Bebbington.
În prezent este Practician al metodei Referențialului Arhetipurilor Personale și Formator pentru primele module din această metodă, sub îndrumarea lui Georges Colleuil.
Dr. Elena Beca este o persoană complet dedicată studiului, un interlocutor atent și empatic și mai mult ca toate, un bun povestitor.
