traducere Mihaela Someșanu
De la “Încă acolo” la “Deja acolo”
Articol publicat în revista Recto-Verseau nr. 208 – aprilie 2010
Rănile emoționale nu sunt niciodată complet vindecate, iar copilul care am fost continuă să se zgârie în poarta memoriei. Adultul care am devenit se comportă uneori ciudat când întredeschide această poartă, ca și cum ar deschide poarta unei pisici care miaună de frig în grădină. Proiectăm asupra copiilor pe care îi întâlnim, ai noștri, alții, acea compasiune sau furie pe care noi nu știm să le gestionăm la noi înșine. Ne imaginăm nevoile lor și nu suntem conștienți de propriile noastre nevoi. Chiar și în întâlnirile noastre de dragoste, fie ele fuzionale sau conflictuale, adesea este “copilul” din noi care se agață de “copilul” din celălalt.
Cunoaștem mai mult sau mai puțin experiența întâlnirii cu acest copil interior. Acel gust de madeleine care ne transportă brusc intr-o amintire veche unde copilul care am fost îl contestă pe adultul care am devenit.
Dacă ceea ce numim copilul interior este o urmă, o amprentă, o amintire a copilului care am fost, să nu uităm existența, memoria impregnată în noi, a bătrânului care vom fi!
Memoria viitorului
Așa cum ghinda poartă deja în ea stejarul care va deveni, fiecare ființă poartă în ea o memorie a viitorului.
Am făcut experimentul unei rupturi în spațiu-timp. Mi-am întâlnit maestrul interior, cel pe care-l voi numi mai târziu, în Referențialul Arhetipurilor Personale, nodul nord sau “partea decanului”. Este vorba de o amintire din viitor. Omul care nu am devenit încă m-a vizitat în copilărie.
Aveam șapte sau opt ani, mă cuprinsese tristețea, stăteam pe o treaptă în curtea școlii “La Madonette”, unde o mică Madonă veghea cu înțelepciune asupra copiilor. Nu-mi mai aduc aminte de ce plângeam, poate că nici eu nu știam. Un bărbat în jur de patruzeci de ani s-a apropiat, s-a așezat lângă mine cu un surâs liniștitor. Emana un soi de caldură suavă care m-a învăluit și m-a consolat. Am vrut să fiu acel om. Apoi anii au trecut. Nu pot uita ziua în care, fiind profesor la o școală, mi-am intersectat privirea cu un omuleț de șapte sau opt ani care, așezat pe o treaptă, părea cuprins de o tristețe inconsolabilă. M-am apropiat de el, nu mi-am găsit cuvintele dar prezența mea tăcută i-a făcut foarte bine.
Desigur, întâlnirea cu un copil care plânge reprezintă un pic reîntâlnirea cu copilul interior, un pic copilăria care plânge. Dar în acea zi am fost bulversat de o trezire care a fost determinantă pentru restul vieții mele. M-am revăzut brusc, cu treizeci de ani în trecut, așezat pe aceeași treaptă, zguduit de aceeași tristețe. Dar mai ales am văzut apropiindu-se de mine… un alt „eu” cu treizeci de ani mai bătrân… Preț de câteva secunde s-a derulat o intâlnire ieșită din spațiu și timp între copilul din mine și adultul din mine. Desigur, deocamdată, nu era un bătrân! Asta dacă nu recunoaștem că pentru un copil de șapte ani un bărbat de patruzeci este aproape un bătrân! Dar ideea de a căuta în sine “omul înțelept”, care nu este încă acolo, în timp ce există deja acolo, m-a mobilizat de multe ori.
“Îmi amintesc deja sărutări pe care încă nu mi le-ai dat”, cântă poetul.
“Adu-ți aminte de viitorul tău”, lansează Talmudul.
Tarotul, purtător de memorie
Arcanele deTarot ni se prezintă ca niște arhive simbolice eterne. Comori de arhetipuri, de mituri arhaice, de povestiri fondatoare. În acest sens, Tarotul este memorie și oglindă, deci instrument de terapie global. Nu exclude nicio dimensiune, nici psihologică, nici spirituală, nici chiar energetică.
În această abordare se înscrie Referențialul Arhetipurilor Personale, pe care l-am creat în anii optzeci, acolo unde arhetipurile universale ale Tarotului se individualizează în experiența și trăirea fiecăruia.
Și în timp ce eram la marginea marelui Întreg, Tarotul m-a convocat la abisul acestui Întreg. M-a făcut pelerinul său. Un pelerin care traversează tot soiul de deșerturi, locuite doar de memoria fosilizată a primelor parcursuri.
Pentru a te orienta nu există nici GPS nici busolă. El localizează și ascultă semnale minuscule imprimate cu emoții străvechi… Să spunem emoții primare. Bucuria unei mângâieri cand ne trezim, prietenia neclintită a unui câine puțin nevrotic, mirosul de portocale într-o grădină spaniolă.
Ermitul din Tarotul de Marseille, sau Mejnoun în Tarotul de Marrakech, sunt navigatori ai memoriei, ei ignora frontierele pentru că le depășesc cu fiecare pas făcut către regăsirea de sine. Acest personaj îndeplinește toate funcțiile unui explorator. El deschide drumuri. Ermitul își asumă riscuri, prudența este cuvântul său cheie, de unde și asemănarea cu bătrânul Saturn! Istoria este ințesată de acești înțelepți, preocupați în esență să ajute umanitatea să evolueze și care au murit în mod tragic. Socrate asasinat, Pitagora asasinat, Isus asasinat, Gandhi asasinat! Și Martin Luther King și părintele de Foucault! Toți sunt acolo, prezenți în mine, mă cheamă să mă depășesc, căci este prezent și în mine un Mozart asasinat, cum spunea Saint Exupery.
Să te cauți, să te descoperi, să fii și exploratorul și teritoriul în același timp, să organizezi la jumătatea vieții întâlnirea dintre copil și bătrân, iată adevăratul sens al terapiei. De la Oedip la Proust constatarea este aceeași, orice terapie este o regăsire … Orice regăsire este o terapie. Alchimia acestei întâlniri se realizează – sau nu – grație spiritului de cuceritor simbolizat de Cavalerul interior. El poartă în el ardoarea, aroganța și vitalitatea adolescentului, dar asta e o poveste pe care o vom spune altădată …
