Arcana 12 Spânzuratul sau Înfrângerea firii

Meșterul Manole, Dramă, de Lucian Blaga

Autor Elena Beca

Arcana 12 din Tarot, Spânzuratul, semnifică abandonarea de sine. Este o contopire atât de intensă cu lumea încât omul se pierde pe sine.

Suspendarea conștiinței este de fapt o inversare a perspectivei omului asupra lumii și se poate descrie ca sacrificarea dorinței în favoarea principiului unei rațiuni superioare.

 Spânzuratul este ipostaza pe care o trăim atunci când Roata Norocului se oprește și rămâne în suspensie. Postura spânzuratului seamănă cu o crucificare în aer. Este o suspendare, cu sensul de eternă nerezolvare a posibilităților imaginate de om, sau cu acela de eternitate a posibilităților nerezolvate.

Această inversare este comparată cu piciorul lui Dumnezeu odihnind în Sufletul Lumii și nu pe pamânt.

Ne confruntăm cu o perspectivă spirituală, în care conștiința obișnuită este total răsturnată întru înfrângerea firii.

În perspectiva psihologică, tot ce credem despre noi este sacrificat în favoarea unui principiu superior. Este sinele perfect, depășirea de sine. Este realizarea unui adevăr superior prin golirea de sine.

Semnificația mitului sacrificiului și renașterii era, după Jung, întruchiparea arhetipului care descrie cursul natural în conștiința fiecărei persoane. Un arhetip al inițierii prin moartea conștiinței de sine și renașterea unei persoane noi.

Acest mod de a vedea realitatea conduce la ideea că este vorba de o realitate psihologică. Lumea, spune Jung, ia ființă când este descoperită de om. Dar omul o descoperă când sacrifică conținuturile sale conștiente din starea originară.

Când își depășește firea omul o sacrifică.

Aceasta se întâmplă când totalitatea psihică a energiei individuale pote fi orientată astfel încât să ia contact cu cel mai profund nivel al inconștientului colectiv.

Sacrificarea dorinței, sublimarea, este creația omului, ca sacrificiu cosmic.

 Sacrificarea percepției individualității face posibilă unirea polarităților percepuale, prin care se degajă energie. În acest fel se ajunge la nemurire. Prin sacrificiu de sine, omul se regenerează, revenind la sursa vieții.

În lucrarea sa Simbolurile Transformării, Jung descrie natura regresiei dorinței prin imaginația activă, adică intrarea în starea de nediferențiere originară a oamenilor, care este esența sacrificiului psihic. În această imersiune în inconștientul colectiv, personalitatea nu încetează să existe, ci capătă o nouă percepție despre sine.

Așadar, scrie, cel care vrea să atingă performanța de a realiza ceva nu numai intelectual, ci și potrivit valorii sale afective, va trebui să se confrunte vrând – nevrând cu animus sau anima spre a găsi calea către o reunire superioară, către o conjunctio oppositorum. Iar asta constituie condiția preliminară indispensabilă a deplinătății. . . . Unitatea și deplinătatea se află pe cea mai înaltă treaptă a valorilor obiective, căci simbolurile lor nu mai pot fi distinse de imago Dei. (1, Pg170-171)

Imaginile divinității presupun experimentarea ordinii, ele impun o ordine ce transformă haosul în cosmos.

Revenind la simbolistica arcanei, Spânzuratul indică modul în care se face înscrierea pe calea creației și drumul spre nemurire al omului, iar creația înseamnă sporirea ordinii în lume.

Meșterul Manole, drama scrisă de Lucian Blaga în 1927, reia conținutul unei vechi balade românești, Mânăstirea Argeșului, care exemplifică mitul sacrificiului, necesar trăiniciei înfăptuirilor oricărui creator.

Sacrificiul asigură trăinicie lucrărilor omului, prin acceptarea participării divinului la acțiunea creatoare.

Natura cunoaște tendința ineluctabilă a structurilor de a se destrăma, numită entropie. Doar divinitatea poate sta în fața acestei înclinații, adevăr recunoscut și profesat prin credință.

De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc.. spunea Psalmistul (2, p 628)

Balada, culeasă de Vasile Alecsandri, începe astfel:

Pe Argeș în jos,

Pe un mal frumos,

Negru-vodă trece

Cu tovarăși zece:

Nouă meșteri mari,

Calfe și zidari

Și Manole – zece,

Care-i și întrece.

În piesă, dramaturgul introduce două personaje, starețul Bogumil si o făptură rămasă parcă de la originile lumii, Găman. Nevasta meșterului se numește Mira, nume cu rezonanță de minune, femeia a cărei puritate și devotament o face demnă de menirea ei, de jertfă adusă lui Dumnezeu.

Începutul piesei îl plasează pe meșter în mijlocul haosului, stârnind nedumerire.

Manole – Bolta ce s-a prăbușit ieri, n-a fost prea grea. . . N-am așezat temeliile pe șovăiala nisipului. Adâncimile și înălțimile a suta oară le măsur. Socotelile sunt bune, tăiate în cremene toate. Și cele pentru arcuri și cele pentru laturi, deopotrivă spre mizăzi și miazănoapte. . . Părinte Bogumile, ajută-mă! (3,p142)

Sfatul starețului ne conduce în sfera unui nou mod de a vedea lumea, dincolo de limitele firii.

Bogumil – Numai în iad se socotește. Acolo, în împărăția virtuților întoarse, toate sunt după măsură.. . Acolo numărul stăpânește în întocmiri, în sinoade, în bolți și în clădiri.. . Vezi barba mea? Sunt bătrân, dar socoteală, în viața mea, mult greșită încă n-am făcut. Și dacă totuși fac, o fac ca în ceruri, zic unu și gândesc trei. (3, p 143)

Manole strigă disperat,

 Cine–mi dărâmă zidurile?.. . Sunt veșnic la început de drum. . . . Între pietrele atâtor împotriviri care voință nu s-ar fi măcinat până acum? (3, p 144)

Bogumil – Mă duc să mă rog. Pentru tine, eu nevrednicul, ca să învingi zădărniciile. (3, p 144)

În același registru al suprafirescului, Bogumil îl sfătuiește pe meșter.

Bogumil –Sufletul unui om clădit în zid ar ține laolaltă încheieturile lăcașului până-n veacul veacului. Nu vrei să pui odată capăt acestei griji? Ce e trupul ăsta? Râia sufletului. Făptuiește, nu cumpăni! Sufletul iese din trup. . . și intră învingător în trupul bisericii hărăzit veșniciei. Pentru suflet e un căștig. Manole, fă-ți cruce largă și picură-ți pe inimă ceara aceasta topită, numai jertfa cea mare poate să ajute! (3, p147)

Neputând încă să conceapă, să înțeleagă calea manifestării divine, Manole se simte fără nădejde, ținut în tinda înfăptuirii. Și atunci toate socotelile minții sunt fără rost și singură credința rămâne stăpânitoare. Credința se întreabă Unde-i piatra, care nu se va clătina, și unde-i Zidarul cel mare?

Găman se oferă să fie jertfa pentru înălțarea zidului. Dar Manole știe că nu asta i se cere. Jertfește, trebuie să însemne altceva.

O întâmpină pe Mira !

Manole – Ce bine că ești aici! Tu început și sfârșit, tu totul.

Mira – Meșterul meu visează. Pentru el femeia,.. . nu e tocmai totul, dar să zicem jumătate din tot. Cealaltă jumătate e ea.. . Si cu drept cuvânt. Las, las nu tăgădui! Nu mă supăr deloc că mă pui în cumpănă cu minunea asta înfricoșată de puteri. (3, p 154)

Mira vorbește astfel despre micul chip al viitoarei biserici, o machetă care-i servește drept model meșterului. Înțelegem astfel, simbolic, zidirea făcută cu jumătăți de măsură nu rezistă. Pentru trăinicie e nevoie să se jertfească totul.

Manole se apără puțin, dar Mira înțelege taina fără să fie conștientă de ea.

Manole – Între voi două nici o deosebire nu fac, pentru mine sunteți una.

Mira – Iată pentru ce în fiecare dimineață zic, ce bine că nu vrea să se înalțe!

Manole – Gândești că prea mult m-aș duce să-mbrățișez piatra, nu-i așa? Și că ziua mi-aș pierde-o mângâind bolțile. Te temi că noaptea mea ar fi o veșnică odihnire pe trepți, iar turla – sabie între mine și tine.

Mira – Astea n-ar fi pricină de griji, dar s-ar putea întâmpla într-o zi, pe ea s-o numești Mira – iar pe mine – biserica ta. Și zăpăceala ar fi cumplită, ha ha! (3, p 155)

În sfârșit Manole începe să întrevadă că prin suferință multe s-ar putea desăvârși. El trebuie să ducă la bun sfârșit lucrarea în care nimeni nu mai crede. Vodă trimite solie că așteaptă cu nerăbdare biserica promisă. Zidarii se răscoală și descurajați de eșecuri, nu-l mai cred nici ei pe Manole, supranumit Meșterul Nenoroc!

Al doilea zidar – Manole nu știe ce să facă. Se bizuie pe măsurători sau pe rugăciune?

Al treilea zidar – Cu un ochi tot măsoară, cu celălalt se roagă. Nu râde cu niciunul. Lăcrimează cu amândoi!

Întâiul zidar – Ceva hotărâtor se petrece în el. (3, p166)

Manole îi ocărăște,

Sunteți surzi și orbi. N-ați simțit încă nici azi că fără putință de a ne împotrivi, un destin se împlinește în noi? Încet, sigur și fără abatere. . . Singura mărire neîndoielnică e numai a Celui-de-Sus. (3, p 173)

Discursul meșterului devine din ce în ce mai mistic. Invocă cele patru stihii universale menite să ajute la clădit.

Manole – Din patru stihii v-am adunat, le spune ajutoarelor sale, pe tine te-am luat din din apă că ai fost pescar, pe tine te-am scos din pământ că ai fost ocnaș, pe tine te-am coborât din lumină că ai fost călugăr, iar cel dintâi era cioban, din patru stihii v-am adunat, ca să clădim biserica din pământ și din apă, din lumină și din vânt. . . Moartea nu ne va chema până când n-om fi clădit locașul, din care nu mărirea noastră va vorbi, ci numai a Celui-de-Sus. Mărturisire auziți din parte-mi c-am început să clădesc pentru că n-am putut altfel. . . suntem oare noi chemați să judecăm ceea ce mai presus de vrerea noastră, prin noi se face? (3, p174)

Cu toții recunosc chemarea,

Al optulea zidar – Suntem bolnavi de ea (biserica). O simțim în văzduh ca o mătase. Nu e nicăieri și totuși dorul de ea e în noi ca un dor de casă. (3, p177)

Ideea jertfei, a lucrarii suprafirești de chemare a harului, se conturează înfricoșător.

Manole – În scurgerea zadarnică a vremii ni s-a irosit tinerețea, dar trăim în lumea harului, unde îndelungă răbdare se cere. Ne-am îndoit până acum trupurile, ne-am întins și ne-am zbătut în soare, dar n-am ajuns încă la marginea puterii noastre. Din aiurare și din trupuri slăbite și mai mult se poate stoarce. Martori vom fi noi toți- biserica se va–nălța! (3, p178)

Abia reușește să murmure, O viață scumpă de om se va clădi în zid, jertfă va fi o soție care încă n-a născut, soră sau fiică.

Cu toții se cutremură. Pentru înfăptuirea gândului, unul dintre ei va sângera amarnic. Zidarii se răscoală în sufletele lor. Îl bănuiesc pe Manole că va pune pe seama lor suferința. Încrederea oamenilor se clatină. E prea mult să poată încerca.

Dar Mira vine prima. Ea devine astfel Altar viu între blestemul ce ne-a prigonit și jurământul cu care l-am învins. (3, p202)

Lucrarea reîncepe, zidurile nu se mai prăbușesc. Mira se prinde ca în joc. Jocul e scurt. Dar lungă și fără de sfârșit minunea. (3,p207)

Tot ce se întâmplă e transfigurare. Timpul petrecut la clădirea unei biserici nu se pune-n socoteala vieții. Toată vremea petrecută aici e un adaos. (3, p209)

Manole – Din iubire pentru ea am zămislit locașul, prin iubire pe Altul slăvind. (3, p217)

Al treilea zidar – Vedeți frați, atât rămâne după noi, înfăptuirea, și încă vuietul neschimbat al apei și poate tristețea vreunei legende, dar nimic din zbucium. (3, p 225)

Să știi că totul e deșărtăciune și totuși să vrei să zidești? Acesta poate să fie mesajul Spănzuratului!

 Manole – Ce deșărtăciune în toate întocmirile. Locașul acesta Dumnezeu singur și l-a ridicat printr-o minune, pe care doar El o înțelege. Eu am fost doar o netrebnică unealtă, o scândură în schelele pe care le dărâmi, când clădirea e gata și folosul vremelnic nu le mai cere. Așa suntem noi toți, unelte și scânduri în schele, unii-și dau seama mai curând, alții mai târziu. Prin ceea ce, din durere nimic nu ni se scade. (3, p 228)

Omului îi rămâne doar întrebarea, Doamne pentru ce vină neștiută am fost pedepsit cu dorul de a zămisli frumusețe? (3, p232)

Bibliografie

 1 Carl Gustav Jung, Puterea sufletului. Antologie, Ed Anima, București, 1994

2 Biblia sau Sfânta Scriptură, Psalmul 126, ed Institutului Biblic, București, 1975

3 Lucian Blaga, Meșterul Manole, Teatru, Ed Humanitas, Biucurești, 2008

Elena Beca a absolvit cursurile Facultății de Filosofie a Universității din București secția Sociologie, în 1976.

Este Doctor în Filosofie al Universității din București din 1996.

Timp de 22 de ani a predat Sociologie la această Universitate și a colaborat cu alte instituții din domeniul educației.

A avut privilegiul să fie studenta Doamnei Zerka Moreno în Psihodramă și în perioada pregătirii doctoratului a avut un stagiu la Royal College în Londra unde a studiat Life Events and Illness cu George Brown, Tirill O Harris și Paul Bebbington.

În prezent este Practician al metodei Referențialului Arhetipurilor Personale și Formator pentru primele module din această metodă, sub îndrumarea lui Georges Colleuil.

Dr. Elena Beca este o persoană complet dedicată studiului, un interlocutor atent și empatic și mai mult ca toate, un bun povestitor.