Autor Elena Beca
Dacă omul este măsura tuturor lucrurilor, cum a spus Protagoras (481-411 îHr), putem considera că tot omul este și măsura experiențelor lui.
Roata Norocului simbolizează fluxul nesfârșit al energiilor ciclice ale vieții, care face ca tot ceea ce începe să aibă sfârșit, pentru ca altceva să devină realitate.
Viața are suișuri și coborâșuri, lăsând prilej de manifestare atât pentru bine cât și pentru rău. Norocul nu este absolut, este doar ceea ce am putut avea și nu tot ce avem ne place, în cele din urmă.
Apoi și accidentalul este rezultatul unui determinism, chiar dacă nu-l putem înțelege.
Avansăm în viață conciliind opusele, ne împăcăm cu ceea ce există.
Până la urma trebuie să recunoaștem caracterul schimbător al lucrurilor, din care extragem gândul că, nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă (Antoine Lavoisier 1743-1794).
Într-o celebră poezie, Adrian Păunescu amintește cu emoție natura relațiilor între generații, care se schimbă la nesfârșit, purtând între ele, peste timp, repetabila povară.
Cine are părinți, pe pământ
nu în gând
Mai aude și-n somn ochii lumii plângând
Din adâncul subconștient se ridică un dor care reamintește oamenilor de ei înșiși.
Că am fost, că n-am
fost, ori că suntem cuminți,
Astăzi îmbatrânind ne e dor de parinți
Căci cu toții,
Fii bătrâni ce suntem, cu părinții bătrâni,
rostogolim pe pământ roata lumii pe care o primim de la aceia ce ne premerg, învățînd de la ei.
Că din toate ce sunt,
cel mai greu e să fii
Nu copil de părinți, ci părinte de fii
Ce înseamnă părinții? Ei sunt experiențele lor.
Niște oameni, acolo și
ei,
Care știu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă munca în plus, și ce chin, cât nesomn!
……………………………………………………………………..
Ce
părinți? Niște oameni ce nu mai au loc
De atâția copii și de-atât nenoroc
Niște cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinții aceștia ce oftează mereu.
În desfășurarea vieții generațiile își caută locul, îndepărtându-i părelnic pe oameni unii de alții. Așa se face că
Dacă nu au murit triști
în casele lor…
Între ei (părinți) și copii e-o prăsilă de câini,
Și e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
……………………………………………………………………….
Umiliți de nevoi și cu
capul plecat,
Într-un biet orășel, într-o zare de sat,
Părinții
Mai așteaptă și-acum, semne de la strămoși
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoși,
Și ca niste stafii, ies arare la porți
Despre noi povestind, ca de moșii lor morți.
În adevăr însă,
Cine are părinți, încă
nu e pierdut,
Cine are părinți are încă trecut.
Prezentul îi face pe adulți conștienți că ei înșiși au ajuns părinți și încep să priceapă
……………….. de
ce fiii uită curând,
Și nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Și de ce înca nu e potop pe cuprins,
Deși plouă mereu, deși pururi a nins,
Deși lumea în care părinți am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduïtă de plâns.
Plânsul lumii este semnul recunoașterii sensului în care se mișcă viața.
Mai avem, mai avem
scurtă vreme de dus
Pe conștiință povara acestui apus
Și pe urmă vom fi foarte liberi sub cer
De o veșnicie îi leagă pe oameni aceste trăiri
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Iar la urmă învârtindu-se parcă din ce în ce mai repede, aducând la un loc noroc și nenoroc, roata care închipuie timpul, spulberă ca într-o furtună de nisip mirarea poetului
Mai avem noi părinți? Mai au dânșii copii?
și cheamă recunoașterea condiției existențiale a omului
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii!
Cu toate că poetul descrie schimbarea poverilor între părinți, albiți de dorul mai binelui, pentru copiii lor și fiii care acceptă cu greu neputința părinților, ajunși să ceară sprijin în bătrânețea lor
Enervanți pot părea,
când n-ai ce să-i mai rogi,
Și în genere sunt și nițel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pașii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui și explici,
Cocoțati, cocârjați, într-un ritm infernal,
Te întreabă de știi pe vreun șef de spital.
Nu-i așa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simți și ei știu că-i așa
Și se uită la tine ca și când te-ar ruga…
în mersul neîntrerupt al roții se vor șterge
într-un trist și departe târziu
demarcațiile între părinți, copii și copiii acestora și va rămâne doar înțelesul că prin toți trece, ca un fir nevăzut, viața, repetabila încercare a oamenilor de a triumfa asupra forțelor deprecierii și a aneantizării lor.
Elena Beca a absolvit cursurile Facultății de Filosofie a Universității din București secția Sociologie, în 1976.
Este Doctor în Filosofie al Universității din București din 1996.
Timp de 22 de ani a predat Sociologie la această Universitate și a colaborat cu alte instituții din domeniul educației.
A avut privilegiul să fie studenta Doamnei Zerka Moreno în Psihodramă și în perioada pregătirii doctoratului a avut un stagiu la Royal College în Londra unde a studiat Life Events and Illness cu George Brown, Tirill O Harris și Paul Bebbington.
În prezent este Practician al metodei Referențialului Arhetipurilor Personale și Formator pentru primele module din această metodă, sub îndrumarea lui Georges Colleuil.
Dr. Elena Beca este o persoană complet dedicată studiului, un interlocutor atent și empatic și mai mult ca toate, un bun povestitor.
