Arcana 2 Marea Preoteasă sau Promisiunea zorilor, de Romain Gary

Autor Elena Beca

     Marea Preoteasă, care este anima bărbatului, simbolizează secretul ultim al inconștientului.

      Este conștiința nediferențiată din care se dezvoltă percepția colectivă. Cel mai important atribut al Papesei este marea ei fluiditate legată de structura conceptului de timp.

     Arcana întruchipează potențialul oricăror faze ale principiului feminin. Este femeia eternă și rămâne mereu virgină. Conținutul ei este esența pură a conștiinței, sursa tuturor emoțiilor, ceva ce nu are încă formă. Oricâte forme  s-ar naște din ea, substanța lor rămâne neschimbată.

    Papesa aduce la lumină tot ceea ce inițiază. Ea este sursa modelului vibratoriu al universului care conține totul și impune direcțiile în care va lua formă Materia Primă.

    Este asociată cu memoria rasei umane dar și cu cea a cosmosului. Este lumina care înveșmântează spiritul, o lumină revelată care ascunde prin strălucire.

     Este cea care dă putere de viață inconștientului, inteligența care unește opusele.

      În Tarotul de Marrakech creat de Georges Colleuil și Jean Baptiste Valadie, a doua arcană majoră este numită Voalul Zorilor.

    Iată descrierea arcanei.

  Voalul Zorilor este primul maestru , prima femeie, femeia înțeleptă. Ea apare pentru a-l aduce pe Saltimbanc în Lume, scoțîndu-l din neantul iluziilor și ajutându-l să se cunoască pe sine. Acesta este universul matern. Mamă, zeiță mamă, zeiță bătrână, pântec al fecundității, Gaia, Isis, Venus. Voalul Zorilor simbolizează posibilitatea de a dialoga cu invizibilul intra-uterin, puterea absolută de a crea viul dar în același timp pe femeia înțeleptă, cea care ne deschide prima poartă în viață, care rupe primul voal.

    Mama este evident prima între toate femeile, cea cu care am trăit prima relație și care va defini modelul relației noastre viitoare cu alții.

   Voalul Zorilor simbolizează înțelepciunea din femeie și ceea ce este feminin în înțelepciune. Este o trimitere la nevoia de a ridica voalul de peste realitate pe  care îl avem în noi.

     Voalul Zorilor vorbește despre arhetipul feminin. El sugerează trecerea spre Tărâmul Făgăduinței și propune Saltimbancului să treacă dinspre profana lume a iluziilor în spațiul sacrului, ca univers al înțelepciunii. Saltimbancul vine în sfârșit în Lume. Nu există altă naștere decât nașterea de sine. Cunoașterea presupune să ne revelăm esențialul din noi pe care îl ignoram. Aceasta este nașterea sufletului.

    Aceasta este întru totul și relatarea din Promisiunea Zorilor, romanul, considerat capodopera literară a lui Romain Gary.

    În întregul său, romanul format din trei părți, descrie manifestarea unei profeții autocreatoare.

   Impresionată de o scurtă experiență la Paris, înainte de războiul din 1914, mama lui Roman Kacew (autorul), o evreică din Rusia abia ieșită din Revoluție, cu talent de actriță, își duce fiul în Franța, asigurându-l că va fi ambasadorulacestei țări și gloria ei, înartă și pe câmpul de luptă.

   Suntem astfel martorii amintirilor acestui fiu nespus de iubit, căruia nu atât reușitele i-au marcat evoluția, cât perseverența sa în a nu ocoli încercările vieții, susținută de credința fără margini pe care mama sa i-a ținut-o mereu vie, că dorințele se împlinesc.

        Pașii spre glorie ai băiatului erau cu grijă îndrumați astfel ca nici un pericol să nu umbrească vreodată faptele. La un moment dat profesorul de desen a intervenit apreciind ca fiul ar avea talent la pictură. Încercările au sfârșit repede din teama superstițioasă a mamei. Știa pesemne câte ceva despre carierele tragice ale lui Van Gogh și Gaugain, îndeajuns ca să fie înspăimântată. …Ajunsese să rezume toată situația printr-o formulă izbitoare și, zău, nu întru totul lipsită de temei, dacă stai bine să te gândești  – Dacă ai geniu, te lasă ăștia să mori de foame. (Promisiunea zorilor, pg22)

    Propriile  ei ambiții artistice nu se împliniseră nicicând, așa că se bizuia pe mine ca să le înfăptuiesc. Eram hotărât să fac tot ce îmi stătea în putință ca ea să ajungă prin mine o artistă celebră și aclamată, așa încât, după ce am șovăit îndelung între pictură și teatru, muzică și dans am optat într-o bună zi pentru literatură care mi se părea ultimul refugiu de pe pământ al tuturor acelora care nu știau încotro s-o apuce. (Promisiunea zorilor, pg 20-21)

  La treisprezece ani a fost o imensă înțelegere asupra menirii pe care o avea Romain. Se făcuseră treisprezece ani de când, singură, fără soț, fără amant lupta cu hotărâre(mama) ca să câștige lunar cele trebuincioase, ca să plătim untul, încălțările, chiria casei, hainele, biftecul de la prânz – biftecul acela pe care mi-l punea zilnic în  față, în farfurie, cu o notă de solemnitate, ca un adevărat semn al triumfului ei asupra adversității… Refuza să se atingă de friptură, asigurându-mă că nu-i plăceau decât legumele… Într-o bună zi , ridicându-mă de la masă, m-am dus la bucătărie să beau un pahar cu apă. Mama stătea pe un taburet, ținea în mână tigaia în care fripsese biftecul. Îi ștergea grijuliu fundul unsuros cu bucățele de pâine, pe care apoi le înfuleca… Atunci a apărut hotărârea violentă (a copilului) de a vindeca lumea și de a i-o pune cândva mamei la picioare, o lume a bucuriei, dreaptă, demnă de ea… (Promisiunea zorilor, pg15)

    Dar drumul până în Franța, unde băiatul trebuia să crească, să studieze și să devină cineva, nu este nici direct și nici pe departe ferit de obstacole. Până acolo protagoniștii trebuie să înfrunte adversitățile în Vilnius și mai apoi în Varșovia.

  În tot acest timp rezolvarea necazurilor mamei, mutiplele umilințe de care nu putea fi scutită îl obligau pe fiul de paisprezece ani să îi vină în ajutor. Atunci apărea refrenul Crede că n-am pe nimeni să-mi ia apărarea, că mă poate măscări fără să pățescă nimic. Mare greșeală! Du-te și dă-i două palme. (Promisiunea zorilor, pg35)

  Efectele scontate și cele nescontate ale chemării materne nu se lăsau așteptate. Cel în cauză vedea atunci intrându-i în prăvălie un băietan ațâțat, care se proțăpea în fața lui cu pumnii strânși și care îi spunea cu o voce tremurând de indignare… Domnule ați jignit-o pe mama. Poftim! În clipa aceea îi trântem o palmă bietului om…(Promisiunea zorilor, pg36)

    Riposta venea și ea Derbedeule. Nici nu mă miră așa ceva din partea odraslei unei circărese și a unui vântură lume… (Promisiunea zorilor, pg37)

   De unde concluzia:  Așa am fost lămurit asupra interesantelor mele origini, ceea ce m-a lăsat rece, pentru că nu dădeam două parale pe ceea ce puteam fi sau nu fi în chip provizoriu și tranzitoriu, câtă vreme mă știam hărăzit unor culmi fabuloase de unde aveam să-mi revărs laurii asupra mameii, drept reparație… (Promisiunea zorilor, pg37)

Sunt probabil unul dintre puținii oameni de pe lumea asta, scrie autorul, care au rămas fideli unei povești de adormit copiii.

  Din păcate mama nu era o femeie care să țină în ea acest vis consolator care nu-i dădea pace. (Promisiunea zorilor, pg39)

    Cum mica burghezie din Vilnius nu o înghițea pe mamă, aceasta a fost reclamată pe nedrept la poliție. Reacția acesteia, după ce a sunat la ușile tuturor colocatarilor a arătat copilul și a anunțat sus și tare Ploșnițe nenorocite și mic burgheze ! Nici nu vă dă prin cap cu cine aveți cinstea să vorbiți! Fiu-meu va fi ambasador al Franței, cavaler al  Legiunii de Onoare, autor dramatic de seamă, Ibsen, Gabrielle d’Annunzio! O să…Caută ceva strivitor, o ilustrare supremă și definitivă a izbânzii pământești. O să se îmbrace cu haine de la Londra! (Promisiunea zorilor, pg40) Discursul însoțit de hohotele de râs disprețuitor al celor prezenți s-a năpustit peste copil care comentează în amintiri Ar fi poate bine să spun chiar acum , ca să fie totul limpede, că astăzi sunt consul general al Franței, Compagnion de la Liberation, ofițer al Legiunii de Onoare și că n-am ajuns nici Ibsen nici d’Annunzio dar am încercat. Și ca să risipim orice îndoială, îmi comand hainele la Londra… (Promisiunea zorilor, pg40)

      După o perioadă de boală a copilului care a necesitat îngrijiri speciale, epuizarea resurselor i-a silit pe mamă și fiu să părăseacă Vilnius și să caute ajutor în Varșovia la niște rude îndepărtate. Atracția orașului în care se aventuraseră de data aceasta era un liceu cu predare în franceză. Din păcate banii lor insuficienți au făcut ca școala să poată fi continuată doar într-un liceu polonez. Nu le tăinuiam niciodată micuților mei colegi polonezi faptul că mă aflam printre ei doar în trecere și că aveam de gând să ne ducem acasă cu prima ocazie. Candoarea asta îndărătnică a mea nu-mi înlesnea deloc viața la școală. (Promisiunea zorilor, pg114 )

  Iarăși prilej de glume printre colegi Colegul și-a amânat din nou călătoria în Franța, nu-i așa?  sper că au fost preveniți (francezii) de colegul nostru, ca să nu se îngrijoreze… (Promisiunea zorilor, pg114-115)

  Explicațiile la nimereală erau șubrede și neconvingătoare dar băiatul se simțea mai presus de zeflemeaua lor. Până într-o zi, când cel mai mare din grup a spus Acolo (în Franța) nu-s primite fostele pațachine. 

    Injuria nedreaptă îndreptată împotriva mamei l-a uluit pe baiat  Inima mi s-a cufundat deodată într-un abis, ochii mi-au fost podidiți de lacrimi și am întors spatele dușmanului pentru prima și ultima oară în viață. (Promisiunea zorilor, pg116)

    Deznodământul situației a dat iar măsura capăcității de reacție a mamei Ascultă-mă cu atenție, i-a spus ea. Data viitoare când mai pățești așa ceva, când maică-ta va fi făcută de ocară în fața ta, data viitoare vreau să fii adus acasă pe targă. Ai băgat la cap?… Apoi, S-a dus drept la Consulatul Franței și s-a apucat să facă demersuri susținute ca să fim acceptați ca rezidenți în acea țară unde… fiul meu are intenția să se stabilească, să studieze, sa devină bărbat adevărat. (Promisiunea zorilor, pg117- 118)

    În Franța s-au instalat la Nisa, unde după alte tribulații, lucrurile s-au aranjat astfel că mama a avut ocazia să-și dovedească abilitățile de organizatoare și întreprinzătoare pentru a duce la împlinire visurile ei legate de copil. Planurile ei  în ceea ce mă privea erau de mult croite. Bacalaureatul, cetățenia, licența în drept, serviciul militar – ca ofițer de cavalerie bineînțeles, Științe Politice și intrarea în diplomație. (Promisiunea zorilor, pg125)

     Nu făcea nici o deosebire între este și va fi (Promisiunea zorilor, pg146) comentează autorul. Ce o ținea în viață era credința în viitorul fiului său.

      Acesta mai avea să treacă printr-o nouă dezamăgire pe care nu i-o mai împărtășește mamei, vrând să nu știrbescă nicidecum dragostea ei nețărmurită față de Patria lor. Toată viața mea, n-am auzit decât două persoane vorbind despre Franța cu același ton, pe mama și pe generalul De Gaule (Promisiunea zorilor, pg81)… Mai rămâne , până la urmă și explicația cea mai simplă și mai verosimilă, aceea că mama iubea Franța fără nici un motiv, așa cum se întâmplă de fiecare dată când iubești cu adevărat.(Promisiunea zorilor, pg193)

    După absolvirea Facultății de Drept din Aix en Provence a urmat școala militară și aspirația de a deveni ofițer. Numai că la examenul de ofițer a fost respins din considerentul că nu era francez decât de trei ani.

    Apoi a început războiul și pentru un timp Franța a capitulat. De atunci am regretat mereu că, zice Romain Gary, în lipsa generalului De Gaulle, comandamentul armatei franceze n-a fost încredințat mamei mele… Vă rog să mă credeți când spun că mama nu era genul de femeie care să stea cu mâinile în sân îndărătul liniei Maginot, cu flancul stâng complet descoperit.  Nada iti na Bierlin, adică trebuie mers direct la Berlin, spunea ea.  (Promisiunea zorilor, pg212)

      Romain continuă lupta alături de camarazii aviatori dintre care tot mai mulți sunt răpuși în luptă.

    O scurtă întâlnire, prilejuită de situația precară a sănătății mamei, îi oferă fiului șansa de a-i mai vorbi și a-i primi binecuvântarea. De-acum mă simțeam împăcat, nota autorul. Ceva din dârzenia ei se mutase în mine și-a rămas acolo pe veci. Până și azi, voința și curajul ei sălășluiesc în mine și îmi îngreuează viața, împiedicându-mă să cad pradă disperării. (Promisiunea zorilor, pg222)

   În final lucrurile chiar se întâmplă. Nu-i greu de închipuit ce ușurare am simțit atunci când prostia mea congenitală și inaptitudinea mea pentru disperare au aflat dintr-o dată pe cineva care să le cânte în strună .. De fiecare dată când mă aflu în fața generalului De Gaulle, simt că mama nu m-a dus de nas și știa ce vorbește. (Promisiunea zorilor, pg228)

   Încurajările pe care și le împărtașeau cavalerii aerului coborând din carlingă prin huruit de elice, stai liniștit prostăvane, suntem aici. Îi răzbim noi, pe nemți, erau înduioșătoare și ridicole, dar aduceau aminte de vremuri încărcate de glorie. În mijlocul celor mai mari riscuri sufletul copilului iubit avea doar acea perspectivă asupra lucrurilor, care transforma dreptatea într-un soi de imperativ estetic, mă făcea după mintea mea invulnerabil, câtă vreme mama trăia – eu eram happy end-ul ei și îmi garanta o întoarcere triumfală acasă. (Promisiunea zorilor, pg248-249)

  Dar iată că viața e tânără, când îmbătrânim devine durată, se preschimbă în timp, devine salut de adio. (Promisiunea zorilor, pg286)

   Îndemnul mamei îl împingea să scrie. A făcut din povestirile de front obiectul primului său roman, Education europeenne pe care dorea să i-l aducă, la întoarcerea acasă alături de toate decorațiile lui. Trei ani și jumătate primise scrisori pline de admirația și de încurajările ei. Fiul meu strălucit, sunt mândră de tine…Trăiască Franța! (Promisiunea zorilor, pg301)

  Distincția Croix de la Liberation avea să-mi fie prinsă în piept, sub Arcul de Triumf de către generalul De Gaulle în persoană. (Promisiunea zorilor, pg315)

   Acum cu panglica verde cu negru a Eliberării la vedere pe piept, deasupra Legiunii de Onoare, a Crucii de Război și a alte cinci sau șase medalii – nu-mi scăpase niciuna – cu tresele de căpitan pe umerii ținutei negre de luptă, cu cascheta trasă pe ochi, cu un aer mai dur ca niciodată, din pricina paraliziei faciale, cu romanul meu în franceză și în engleză în mapa ticsită cu tăieturi din presă, cu scrisoarea care îmi deschidea ușile carierei diplomatice în buzunar și având în trup doar atât plumb cât să-mi dea greutate, beat de speranță, de certitudini și de Mediterana, în piciore, în sfârșit stând în piciore în lumină pe un țărm binecuvântat unde nici o suferință, nici o jertfă, nici o iubire nu erau vreodată irosite, unde totul avea importanță, totul era respectat, avea noimă, era gândit și săvârșit potrivit unei arte a fericirii, mă întorceam acasă după ce demonstrasem că există onoare pe lume, după ce dădusem formă și înțeles soartei unei făpturi iubite. (Promisiunea zorilor, pg319)

    Când se întoace la Nisa, trecând cu jeepul prin dreptul soldaților voioși care strigau cât îi ținea gura victory man, victory! cu făptura înfrigurată, eroul a oprit la hotelul Mermonts unde credea el, îl aștepta cu brațe deschise mama. I-au trebuit câteva ceasuri bune ca să înțelegă că ea murise cu trei ani și jumătate înainte. Luase însă măsuri de siguranță. În ultimile zile dinaintea morții scrisese aproape două sute cincizeci de scrisori, pe care le făcuse să ajungă la o prietenă a ei din Elveția. Trebuia ca scrisorile să fie trimise regulat pe front pentru ca fiului să-i fie transmise tăria și curajul de a merge înainte. Așa una din ultimele ei scrisori avea sens. Micuțul meu drag. Te implor să nu te gândești la mine, să nu ai temeri legate de mine, să fii un bărbat curajos. Amintește-ți că nu ai nevoie de mine, că ești bărbat de acum, nu copil, că te poți ține singur pe piciore… Însă încearcă să mai scrii repede o carte frumoasă, fiindcă, după aceea, te vei împăca mult mai lesne cu toate. Ai fost mereu un artist. Nu-ți întoarce prea mult gândurile spre mine. Sunt bine sănătoasă… Micuțul meu drag fii curajos, mama. (Promisiunea zorilor, pg308)

    Iată-l deci pe acest fiu încredințîndu-ne povestea lui. Fără îndoială, mai zice, am dat dovadă de lipsă de solidaritate. Făra îndoială nu e îngăduit să iubești atât de mult o singură ființă, chiar dacă aceasta e mama ta… Am slujit Franța cu tot sufletul, pentru că e tot ce mi-a rămas de pe urma mamei, cu exceptia unei mici  fotografii de identitate. (Promisiunea zorilor, pg323)

Elena Beca a absolvit cursurile Facultății de Filosofie a Universității din București secția Sociologie, în 1976.

Este Doctor în Filosofie al Universității din București din 1996.

Timp de 22 de ani a predat Sociologie la această Universitate și a colaborat cu alte instituții din domeniul educației.

A avut privilegiul să fie studenta Doamnei Zerka Moreno în Psihodramă și în perioada pregătirii doctoratului a avut un stagiu la Royal College în Londra unde a studiat Life Events and Illness cu George Brown, Tirill O Harris și Paul Bebbington.

În prezent este Practician al metodei Referențialului Arhetipurilor Personale și Formator pentru primele module din această metodă, sub îndrumarea lui Georges Colleuil.

Dr. Elena Beca este o persoană complet dedicată studiului, un interlocutor atent și empatic și mai mult ca toate, un bun povestitor.