Arcana 18, Luna – La Goulue de Maryline Martin

Autor Elena Beca

    În termenii psihologiei moderne, Luna aduce temeri, anxietate, durere înăbușită. Ca arcană a nașterii, este legată de cel mai sălbatic aspect al naturii, fiind  întunecată și înfricoșătoare.

   Luna aduce iluzii, este o zeiță a răscrucilor. În spatele ei se află soarele, ascuns ca un adevăr umbrit. Reflectând lumina solară Luna luminează noaptea. Este o lume a viselor, un tărâm al imaginarului.

    Calitatea sa cea mai importantă este receptivitatea.

     Ea conține misterul sufletului, susține procesul secret al gestației și tot ce este ascuns.

   Luna descrie o stare secretă și inexprimabilă de confuzie, senzualitate, intuiție dar și efectul decepționant, iluzoriu al puterii aparente a forțelor materiale.

   Arcana se referă la ceva anterior conștiinței luminoase a intelectului și la pericolul pierderii stabilității emoționale. Este o expresie a conștiinței corpului, vizând mai mult aspecte ale oamenilor pe care societatea le reprimă în principiu, dar care rămân o parte inalienabilă a naturii umane.

   Nu în ultimul rând Luna privește deteriorarea naturală a corpului fizic și întoarcerea energiei lui în nevăzut. De aceea ea trimite la tendința întoarcerii la mamă, urmărind mersul energiei din starea de făt, prin celulele vieții care se schimbă și mor, până la disoluția energiei și întoarcerea ei la sursă.

eu cu lumina mea  sporesc a lumii taină

și-ntocmai cum cu razele ei albe luna

nu micșorează ci tremurătoare

mărește și mai tare taina nopții

așa îmbogățesc și eu întunecata zare,

aceste versuri ale lui Lucian Blaga din poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, ar putea sta ca deviză a Louisei Weber, cunoscută tuturor ca simbol al cancanului, supranumită și Regina de la Moulin Rouge.

    Urmând mărturiile din jurnalul Louisei Weber, autoarea Maryline Martin,  prezintă în romanul La Goulue o figură emblematică a Parisului de la sfârșitul secolului al 19-lea și începutul secolului 20.

    Louise s-a născut în 1866, fiind una din grămada de copii a unei modeste familii alsaciene, la Clichy-la-Garenne.

   De mică adoră dansul, împreună cu tatăl ei Dagobert, învață pasul de chahut (arta de a ridica piciorul) (La Goulue, pg 25)’

  În 1857, notează Nadege Maruta, în L ’incroyable histoire du cancan, dansatoarea Marguerite Badel numită Rigolboche este cea care transformă chahutul în cancan, inventând o serie mecanică de mișcări cu piciorele ridicate la nivelul ochilor, pe un ritm dezlănțuit. În acest sistem coregrafic, picioarele își inventează un limbaj subversiv, pozițiile și pașii cancanului se bazează pe suplețea piciorelor.

 În 1861 un englez numește dansul french cancan. (La Goulue, pg 26)

La 13 ani Louise lucrează ca spălătoreasă alături de mama ei Madelaine.

 Mama se preface că nu știe că fiica sa conduce chachut-ul, în zilele de sărbătoare, din cartierul fortificațiilor, această centură zisă neagră, căci iluminatul public nu era instalat în acel teritoriu nefrecventat de oameni cuviincioși. Poliția nu se arăta în acest loc nesigur, ceea ce îl transformă în refugiu pentru nelegiuiți. Louise trăiește în universul celor decăzuți, al bandiților și al familiilor lor. Atmosfera de petrecere nerușinată unde vinul curge în valuri, o atrage așa cum un fluture e atras de lumina artificială. Ziua e a oamenilor mărunți care muncesc, noaptea e a petrecerilor și a plăcerilor, a cuțitelor și a partidelor scurte de sex cu femeile care fac trotuarul. (La Goulue, pg 31-32)

  Curând mama a înțeles că fiica ei nu-i mai aparține.

  Fata profită de cele câteva clipe de libertate pentru a se smulge de lângă fustele mamei și împrumută pe furiș desuurile cu volane ale clientelor, pe care ar trebui să le livreze la domiciliu. Nu e la prima  încercare fiindcă mai subtilizase niște pantofiori de satin aduși la curățat de o acrobată. I-a purtat la prima împărtășanie! Când s-a întors de la serbarea câmpenească, a primit mai multe palme. (La Goulue, pg32-33)

   Tânăra Louise era o fată frumoasă, cu un ten de piersică pârguită și figură impertinentă. Pofta ei de viață și vocabularul vulgar vor deveni parte a legendei. (La Goulue, pg 35)

   La 16 ani lucrează încă, tot ca spălătoreasă la Paris. Seara merge să petreacă alături de o clientelă formată din comisionari, curieri, spălătorese, muncitoare și fete fugite de acasă pe care le așteptau la colțuri drăguții lor. În sunetul unei muzici dominate de instrumentele de suflat poporul sărac se amestecă, se bâțâie, țopăie făcând candelabrele să tremure în fața pictorilor așezați la mese. (La Goulue, pg 37)

   La BAL DEBREY, în Montmartre, îl întâlnește Louise prima dată pe Valentin, proclamat regele picioarelor, care o invită la Valsul Rozelor și îi mărturisește: Dansul e drogul meu, eterul meu, morfina mea, iar felul în care te miști mă face să cred că ai devenit la fel de dependentă ca mine. (La Goulue, pg 37)  El, un don Quijote ofilit, cu o privire întunecată, este de familie bună. Ea, abia ieșită din lumea  defavorizaților,  nu știe încă de cei nouă ani în care vor dansa împreună fără a rata nici un spectacol. Alături de acesta o va imortaliza mai târziu Toulouse Lautrec într-un afiș care i-a unit în celebritate, în 1891, la Moulin Rouge. La Goulue e ridicată la rangul de ambasadoare a cabaretului parisian, veritabil sanctuar al chahut-ului. Din profil îi recunoști cocul din vârful capului și poartă o cămașă roșie cu buline albe. Execută figura denumită de chitară, picioarele încălțate în negru se profilează dintr-o spumă albă care îi sugerează desuurile. În fața ei, o umbră chinezească, Valentin contrapune rotunjimilor blonde ale alsacienei silueta lui cenușie și prelungă. (La Goulue, pg 86)

   De la prima lor întâlnire la Moulin de la Galette, Valentin le Desosse e partenerul ei exclusiv. Dacă din întâmplare îl găseam prin vreun colț al sălii de bal cu vreo cameristă, îl pocneam în joben, mă știa de frică… Și totuși nu dansa decât cu mine. Când dansa cu alta, dacă mă vedea o abandona. Nu-și termina dansul și era  atât de fericit când mă vedea că alerg la el. Îl strigam cu voce tare prin Moară,  mă auzea, venea repede la mine, mă ținea de mână și râdea ca un băiețel… (La Goulue, pg 85

   Louise devine model  pentru Pierre Auguste Renoire. Relația lor e ambiguă oscilând între iubire și prietenie, căci Louise are o slăbiciune pentru Renoire. Louise își dă jos veșmintele și rămâne în costumul Evei… Privirea ei îndrăzneață luminează un chip abia ieșit din copilărie… Pictorul se entuziasmează, îi place flecăreala zeflemistă a tinerei. Vocabularul ei, care poate face să roșescă un escadron al gărzii municipale, nu îi displace. Adevărat fluture de noapte, îi povestește lui Renoire că merge la baluri, schimbând amanții ca pe șosete.. (La Goulue, pg 41)

  Renoire va expune tabloul în 1887.

  După frecventarea sălilor de bal, din atelierul pictorului, tânăra spălătoreasă  este introdusă în lumea mare de către Charles Desteuque numit și Neînfricatul Golitor de Sticle,  un personaj  controversat care recrutează figurante pentru un bal mascat. Cu privirea de tânără care a cunoscut toate dezamăgirile, Venus al interlopilor,  cum o numește protectorul  său se dezlănțuie ca un mic animal neîmblânzit. Ah! Dragii mei! Ce seară… A fost prima mea ieșire în lumea elegantă. Dar câte invitații i-au urmat. (La Goulue, pg 45)

  Acum cunoaște Louise un bărbat bogat, Gaston Goulu Chilapane. Burghezul o ia sub aripa lui. Tovarășii din copilărie ai lui Gaston nu-i știu decât porecla Goulu, Hulpavul. O vocală o individualizează pe prietena lui Goulu, ea va deveni La Goulue (La Goulue, pg 45)

   La Goulue nu are nevoie de nimeni pentru a-și întreține propria legendă. Pozează pentru fotograful Victor Paul Bacard, iar la 19 ani începe să tutuiască stelele.

   La începutul vârstei de 20 de ani La Goulue are dansul în sânge dar această plăcere a devenit o meserie în care ca dansatoare profesionistă se prezintă în fața unui public de petrecăreți bogați. Debutul său are loc în 1884, la Elysee Montmartre.

   Dacă La Goulue are simțul ritmului, dansului  ei  instinctiv îi lipsesc metoda și ordinea. Atunci ea merge la școala de dans a lui Lucienne, zisă Grille d’Egout. Între cele două femei contrastul e izbitor, O blondă și o brunetă, o grasă și o slabă,o frumoasă și o urâtă, dar amândouă la fel de tinere, pricepute și pasionate de meseria lor…  Senzuală, feroce, arogantă, insolentă, provocatoare, La Goulue nu zâmbește niciodată, e certată cu legile seducției, încarnate de seducătoarea Grille d’Egout..(La Goulue, pg 51- 52)

    Între 1883 și 1889, cele două dansatoare participă la serile de gală la care sunt organizate concursuri de dans. La Goulue câștigă premiul întâi. Publicul e fascinat de exuberanța ei plasată sub semnul provocării ușor vulgare.

     La Elysee Montmartre, La Goulue dansează la miezul nopții.

      E o furtună în mijlocul nopții, un strigăt al piciorelor și al sexului, o vânzătoare de neliniști, o baterie electrică, o învingătoare a dansului transmițând unei epoci întregi forța vie ce se găsește în ea, a cărei aureolă galopantă invadează arena în care doboară bărbații, obligându-i să devină, pentru câteva minute, supușii, ba chiar sclavii ei. (La Goulue, pg 57)

   Aflată în plină glorie, La Goulue participă în 1889 la Expoziția Universală de la Paris, care celebrează centenarul revoluției franceze și consacră Turnul Eiffel. Este însoțită de Toulouse-Lautrec pe care îl alintă micul meu bărbos.Louise se face remarcată nu doar prin vocabular, ci și prin capacitatea ei naturală de a-și expune farmecele, prin relația ei cu trupul, marcată de obscenitate și de provocare vulgară, prin veselia îmbătătoare a unui erotism complice care îi explica celebritatea și porecla de Prințesa pulpelor. (La Goulue, pg 64)

  Dar iată în sfârșit Zidler for ever, titlul din ziarul Le Gil Blas, care anunța la 8 octombrie 1889 succesul deschiderii teatrului care nu va fi nici cafenea, nici cabaret, nici bordel, ci toate trei la un loc, celebrul Le Moulin Rouge.

    Regina zurbagiilor naturaliste e fără îndoială La Goulue, perla Moulin-ului, fiica iubită a casei. Până în 1894, deși nu mai are prospețimea primei tinereți La Goulue va continua să-și ridice piciorul, să-și suflece lenjeria de tul până la buric. Excentritățile cele mai erotice îi sunt permise în virtutea zicalei „Nu vă atingeți de regină”…

 …ar fi putut să plece după câțiva englezi excentrici, entuziasmați de farmecele ei și să fie îngropată în aur. A preferat să-și păstreze voioasa independență, dominând peste poporul său de fete ușoare și cavaleri cu perciuni, tovarășii ei din copilărie. (La Goulue, pg 71-72)

  La Goulue își câștigă confortabil pâinea. Își face cele mai elegante toalete și nu ezită să își susțină cu ardoare dorințele. Spre exemplu procesul pe care îl intentează unui bijutier care nu i-a scris clar numele de artistă  cu pietre prețioase încrustate într-o diademă. Într-adevar o – ul din La Goulue părea mai degrabă un c, și argumentează: Toată lumea trebuie să-mi poată citi celebra poreclă scânteind în întuneric (La Goulue, pg 74)

  La 28 de ani La Goulue e o femeie obosită, uzată de excese. Când nu dansează este nepieptănată, prost machiată, cu privirea goală, parcă amorțită sub coafura înaltă, cu decolteul adânc expunîndu-i sânii ofiliți. Este tabloul lui Toulouse Lautrec intitulat La Goulue intrând la Moulin Rouge.      

     Este sfârșitul unei istorii, al unei epoci. La Belle Epoque!

    Tot ce urmează în viața Louisei Weber după Moulin Rouge este catastrofic. Are energia să mai încerce să organizeze un circ, să fie dresoare de animale sălbatice riscând să fie sfâșiată de ele. Si mai mult se căsătorește cu un scamator, după ce avusese în prealabil un fiu, pe care acesta îl infiază. Căsătoria nu o entuziasmează. Presa îi găsește o justificare menționând malițioasă  Nu ne îndoim că, de multă vreme La Goulue a mâncat toată mierea din lună. (La Goulue, pg 121)

   Nimic nu pare să o mai ajute, fiul său se dovedește a fi un cartofor care îi risipește și ultimele resurse. Este un crai care nu se dă îndărăt să părăsescă pe mama unicei sale fiice și să se căsătorescă cu altcineva.

  Soțul și fiul îi mor unul după altul. Rămâne singură, părăsită de toți alinându-și singurătatea în companiei sticlei cu vin și a câtorva animale pe care cu greu le hrănește.

   Trăiește de pe o zi pe alta, vânzând bomboane și țigări. Își privește soarta cu fatalism și nu se plânge. Rezist și știu persoane care au însemnat mai mult și care au ajuns mai rău ca mine…  Louise se luptă în tăcere cu viața care după ce i-a dat totul, i-a luat totul. (La Goulue, pg 148)

     La 62 de ani este deja o epavă. Are totuși doi prieteni, doi cronicari de la    Paris-soir care o fac să-și amintească de vechea ei glorie. La sfârșitul serii Louise se întoarce în rulotă cu câteva bancnote în buzunar. Își plănuiește o masă mai îmbelșugată.  În drum spre măcelărie alunecă pe gheață și își rupe un picior. Moare curând in spital. Ar vrea ca lumea să creadă că a fost o fată cumsecade. Era in anul 1929. Este îngropată într-un loc la capătul lumii unde toate mormintele sunt la fel.  Puțini sunt cei care însoțesc sicriul. Totul este o scurtă formalitate. 

   La Goulue denunțase în felul ei aservirea femeilor. Făcându-și intrarea la Moulin Rouge ea răsturnase anumite cutume, ține în lesă un țap, ocolind astfel interdicția pentru femei  de a intra într-un loc public fără a fi însoțite de un reprezentant al sexului tare. Zgarda de câine legată în jurul gâtului, faimoasele sale mișcări ale posteriorului, cocul ridicat în vârful capului ca o bonetă frigiană, exprimă eliberarea ei de principiile morale ale epocii, confirmându-i arta provocării. Vei cunoaște greutăți și fericire, (La Goulue, pg 82 și 95) i se ghicise cândva.

    Optimismul ei nu se dezminte. Posteritatea îi face dreptate. În 1992 la cererea strănepotului său Michel Souvais, primarul Parisului dispune mutarea rămășițelor Louisei Weber la cimitirul Montmartre. Sub privirile presei internaționale 2000 de persoane asistă la ceremonie.

Bibliografie

Maryline Martin – La Goulue, Regina de la Moulin Rouge, București, Corint, 2022

Henri de Toulouse Lautrec – Dans la Moulin Rouge. La Goulue și Valentin le Desosse

Henri de Toulouse Lautrec – La Goulue intrând la Moulin Rouge

Elena Beca a absolvit cursurile Facultății de Filosofie a Universității din București secția Sociologie, în 1976.

Este Doctor în Filosofie al Universității din București din 1996.

Timp de 22 de ani a predat Sociologie la această Universitate și a colaborat cu alte instituții din domeniul educației.

A avut privilegiul să fie studenta Doamnei Zerka Moreno în Psihodramă și în perioada pregătirii doctoratului a avut un stagiu la Royal College în Londra unde a studiat Life Events and Illness cu George Brown, Tirill O Harris și Paul Bebbington.

În prezent este Practician al metodei Referențialului Arhetipurilor Personale și Formator pentru primele module din această metodă, sub îndrumarea lui Georges Colleuil.

Dr. Elena Beca este o persoană complet dedicată studiului, un interlocutor atent și empatic și mai mult ca toate, un bun povestitor.