Arcana 9 Hermitul sau Podurile din Madison County de Robert James Waller

Autor Elena Beca

        În Referențialul Arhetipurilor Personale1  aplicat alianței, cuplului și parteneriatului, Georges Colleuil abordează de o manieră filosofică conținutul celei de a 9-a arcane majore a Tarotului, citând fraza lui Antoine de Saint Exupery: „A iubi nu înseamnă a privi unul la celălalt, ci a privi împreună în aceeași direcție”.

      “Experiența mi-a demonstrat”, adaugă el, „că rezistă acele cupluri care continuă să meargă  împreună și în care fiecare este apt să își fie suficient, fără a trebui să se sprijine pe celălalt. Hermitul din Tarot simbolizează precis aceste idei. Pe de o parte o călătorie, pe de alta, un subtil travaliu interior de consolidare a autonomiei proprii.  

     Cuplul devine o școală în care înveți să iubești și citând pe Montaigne, „a învăța înseamnă a aprinde un foc”.

     Arcana trimite la o legătură cu sine însuși și cu un altul. O legătură ce urmează mai ales legea dorinței și nu pe cea a nevoii. Pentru că nu am nevoie de tine te doresc și vreau să merg alături de tine, rezumând felul în care se vindecă nevoia și așteptarea într-un cuplu, prin legea dorinței și a disponibilității de a oferi.

   Hermitul din Tarot se asociază cu o reflexie asupra noțiunii de cuplu, în sensul de alianță, care trimite spre ideea de angajament, de pact. În Biblie această alianță este un curcubeu. Ceea ce iubesc la celălalt mă trimite la forța mea interioară.

      Construim un cuplu așa cum construim un templu. În același timp pentru a crește dar și pentru a permite să se împrime în pietrele și coloanele sale amprenta a ceea ce ne depășește.

      Concluzia, nu există alianță fără Hermit. Nici o alianță nu este durabilă fără conștiința de a călători împreună, de a se alia cu propria ființă, de a face cuplu în primul rând cu sine însuși”. (Référentiel de naissance appliqué à l’alliance, au couple et au partenariat, pg 11-23)

     Romanul de Robert James Waller, Podurile din districtul Madison, este povestea unui bărbat, Robert Kincaid, un fotograf care știa ce este vraja, asemeni cântăreților de jazz, un fotograf al luminii care trăiește o poveste veche, de o putere infinită.

    În clipa în care rătăcit prin Iowa, în căutarea unui pod care trebuia imortalizat, se oprește să întrebe o femeie, o gospodină care ședea pe o verandă în fața casei bând ceai rece, cum l-ar putea găsi, descoperă scopul pentru care se află pe acestă planetă, în acest moment.

   Va recunoaște spunându-i: Francesca sunt aici nu ca să călătoresc sau să fotografiez, ci ca să te iubesc. Acum o știu. Am căzut de pe marginea unui mal uriaș și înalt, undeva înapoi în timp, într-un interval de mai mulți ani decât cei pe care i-am trăit în această viață. Și în toți acești ani, m-am îndreptat în căderea mea spre tine. (Podurile…pg 140)

   Astfel a început totul, Când opri în curte, văzu o femeie stând pe verandă. Acolo părea să fie răcoare, iar ea bea ceva care părea și mai răcoritor. Coborî de pe verandă și veni spre el. El se dădu jos din camionetă și o privi, apoi se uită  la ea și mai atent, tot mai atent. Era încântătoare sau fusese cândva, sau mai putea fi. Și Kincaid deveni stângaci, cum era întotdeauna când se afla în preajma unor femei față de care simțea fie și numai o ușoară atracție. (Podurile… pg33)

     La rândul său femeia nu era sfioasă dar nici îndrăzneață. Singurul lucru pe care l-a înțeles a fost că, într-un fel pe care nu și-l putea explica, se simțise atrasă de Robert Kincaid după ce îl privise numai câteva clipe. (Podurile…pg 47)

     El căuta Podul Roseman, iar ea se oferi să îl însoțească pentru a i-l arăta.

      De ce făcuse gestul acela, nu a înțeles niciodată. Poate că nu fusese decât o pornire de fată tânără, după toți acești ani, ca o bulă de aer care se ridică deasupra apei și se sparge. (Podurile…pg47)

    Era clar că  și pe Robert propunerea ei îl cam luase prin surprindere. Dar își reveni curând și, cu o expresie serioasă a feței, îi răspunse că i-ar fi recunoscător. (Podurile…pg 47)

     Francesca Jonhson era napoletană, căsătorită după război cu Richard Johnson, un soldat american care îi oferise o viață convenabilă, bunătate și dulcea promisiune de a vedea America. Îl studiase așa cum era el îmbrăcat cu unformă militară, în timp ce se găseau la o cafenea, în lumina soarelui mediteraneean, l-a văzut cum o privea cu seriozitate, în felul specific americanilor din Vestul Mijlociu și a venit cu el în statul Iowa. A venit să-i nască copii… De mai multe ori pe an îi scria surorii ei din Neapole și se întorsese de două ori în Italia, la moartea părinților. Dar acum casa ei era în districtul Madison și nu mai tânjea să se întoarcă acasă. (Podurile…pg 36-37)

     În acest timp soțul și cei doi copii ai ei erau plecați să participe la un târg de vite.

     Călătoria la pod a Fracescăi cu Robert Kincaid i-a facut să se simtă apropiați, aproape familiari. Kincaid și-a cercetat obiectivul, a facut un plan de lucru pentru a doua zi și i-a adus Francescăi flori, culese de el din împrejurimi. Ea simți din nou că se întâmplă ceva înăuntrul ei. Flori. Nimeni nu-i oferea ei flori, nici măcar în ocazii speciale. (Podurile…pg57)

      Apoi, întorși acasă, au luat împreună un ceai rece cu lămâie și au continuat să caute în tăcere să își înțelegă trăirile.

El luă o înghițitură mică de ceai, privind-o… Francesca Jonhnson avea ceva care-l atrăgea. Era inteligentă, de asta își dădea el seama. Și era o fire pasionată, cu toate că nu prea știa în ce direcție era îndreptată pasiunea ei, sau dacă avea vreo direcție. (Podurile…pg 58)

    Simțeau nevoia să își vorbească, să continue să fie împreună. O cină devenea un bun prilej. Ea gatea și dorea să știe cât mai multe lucruri despre el. Divorțase cu câțiva ani în urmă, iar acum nu avea decât munca lui pe care o făcea în felul lui artistic.

    Când voi termina lucrul la podul pe care l-am văzut astăzi – îi explica el – nu are să arate așa cum v-ați aștepta. Îl voi transforma într-o imagine care-mi aparține, prin alegerea obiectului, unghiul de fotografiere sau compoziția generală și, cel mai probabil, prin toate aceste metode la un loc. Nu iau lucrurile așa cum îmi sunt date, încerc să le transform în ceva care să fie o reflectare a conștiinței mele, a spiritului meu, încerc să descoper poezia imaginii. (Podurile.. pg73)

    Aceasta era, probabil, și ce urma să se întâmple și cu relația lor.

    Francesca își închipui că ăsta era felul lui obișnuit de a vorbi. Dar ei i se păreau cuvinte desprinse dintr-un roman. Oamenii din districtul Madison nu vorbeau așa, nu discutau asemenea lucruri. Ei vorbeau despre vreme și prețurile produselor agricole, despre nașteri și  înmormântări, despre programe guvernamentale și echipe de atletism. Nu despre artă și vise (Podurile…pg75)

      Totul părea să-i apropie, cina și o scurtă plimbare pe pajiștea din spatele casei. În sufletele lor vechea poveste a dragostei își făcea simțită lucrarea. Vechea poveste. I se întâmpla iar vechea poveste. Se gândea ce ar fi simțit oare atingându-i părul, cum și-ar fi potrivit mâna sub arcuirea spatelui ei, ce senzație ar fi avut apăsându-i trupul sub al lui.

Vechea poveste in conflict cu tot ce este știut, cu nevoia de decență proclamată de secole întregi de istorie, cu legile dure ale omului civilizat. Încerca să se gândească la altceva, la fotografii, călătorii sau poduri acoperite. La orice altceva numai la felul cum arăta ea acum, nu…

Ea îi simți tot timpul privirea, deși Kincaid o studia cu precauție, niciodată fix, niciodată indiscret. (Podurile…pg86-87)

    Apoi se despărțiră. A doua zi urma ca el să revadă podul Roseman.

    Dornică să retrăiască bucuria pe care i-o aducea prezența lui Robert Kincaid, Francesca scrie o invitație pe o jumătate de foaie pe care o fixează, pe întuneric cu o pioneză pe partea dreaptă la intrarea pe pod. Dacă mai dorești să iei masa la ceasul când zboară fluturii albi de noapte, treci diseară după ce îți termini lucrul. Poți veni la orice oră. (Podurile…pg 101)

    Surprins plăcut de invitație, Robert Kincaid o face părtașă la activitățile sale de a doua zi, deși este conștient că ar fi fost multe șanse ca lumea din mica comunitate să găsească un prilej bun de discuții. Învățase că niciodată nu trebuia să subestimeze rapiditatea cu care circulă bârfa în micile orașe… că nevasta lui Richard Johnson a fost văzută cu un străin pletos – asta da știre (Podurile…pg 104)

    Dar Francesca era de neoprit. După ce își cumpără găteli, haine noi și se pregătește de o masă deosebită, nu pierde ocazia de a se simți binevenită alături de el, făcând abstracție de orice privire indiscretă, bucurându-se de bucuria lui. Îl asistă la lucru.

    Aproape totul la Robert Kincaid începuse să i se pară erotic… În revistele pentru femei se scria despre lucrurile astea. Și femeile începeau să-și facă speranțe în legătură cu locul ce le fusese încredințat în ordinea generală a lucrurilor, ca și în legătură cu ceea ce se întâmpla în alcovurile lor. Bărbații de genul lui Richard – majoritatea bărbaților, credea ea – se simțeau amenințați de aceste speranțe. Într-un fel femeile le cereau bărbaților să fie poeți și amanți pasionați și virili în acelați timp… Deci dacă erotismul era o chestiune de rafinament, o formă de artă în sine – și Francesca știa că era  – nu-și găsea locul în viețile lor… Dar era ceva în mintea lui Robert Kincaid care înțelegea toate aceste lucruri, fără a-i fi fost explicate. Era sigură că înțelegea. (Podurile…pg117-119)

     Când reveniră acasă  lucrurile s-au întâmplat așa: O privi, Dumnezeule, șopti el. Tot ce simțea, tot ce gândise, o viață întreagă de simțire, de căutare și de gândire se adunară în acel unic moment. Și se îndrăgosti de Francesca Johnson, nevastă de fermier din districtul Madison, statul Iowa, venită cândva din Neapole… Francesca își dădu seama că admirația lui era sinceră. Asta o făcu fericită, o copleși, îi învălui corpul și îi pătrunse prin toți porii ca un untdelemn suav primit din mâinile vreunui zeu, care o părăsise cu ani în urmă și acum se întorcea la ea. Și sub vraja acestei clipe ea se îndrăgosti de Robert Kincaid, ziarist-fotoreporter din Bellingham, statul Washington, care conducea o veche camionetă verde numită Harry. (Podurile…pg120-121)

    Din acea seară de august din 1965, de la distanța de trei metri care îi separa, se simțeau trainic, intim, definitiv legați unul de celălalt. (Podurile…pg 122)

    În seara aceea au dansat pe tangoul transmis la radio.

    Se simțea atât de bine lângă el. Ar fi vrut să stea așa o veșnicie. Să mai audă și alte cântece să mai danseze, să-i simtă trupul și mai strâns lipit de al ei. Redevenise femeie. Regăsise dorința de a dansa. Încet, fără să se abată, se întorcea acasă, într-un loc unde nu mai fusese nicicând. (Podurile…pg133)

Atunci Robert Kincaid îi făcuse, cerându-i îngăduința, o fotografie numai pentru ei doi. (După moartea Francescăi, Carolyn, fiica sa, descoperă fotografia și înțelege. N-am văzut-o niciodată așa. E atât de frumoasă, și nu din cauză că se fotografia. Ci el o făcuse să arate așa. (Podurile…pg193)

    Apoi ea l-a luat cu brațele după găt și au facut dragoste. De când îl cunoscuse, începuse să spere – sau oricum să creadă că era posibil – să i se întâmple ceva plăcut, care să o scoată din rutină, din acea monotonie care o exaspera. Nu se așteptase să dea de o forță atât de neobișnuită… (Podurile…pg136)

    Odată cu această femeie, îndelunga căutare a lui Robert Kincaid a luat sfârșit. Îi șopti despre imaginile pe care i le trezea ea – nisip suflat de vânt și adieri învăpăiate și pelicani cu penajul întunecat călărind pe spinările delfinilor în drumul lor spre nord, de-a lungul coastei Africii… Și el înțelese în sfârșit sensul tuturor micilor urme de pași de pe toate plajele pustii pe care cutreierase  vreodată, al tuturor încărcăturilor tainice de pe vapoarele care nu porniseră niciodată în larg, al tuturor chipurilor voalate pe care le văzuse pe străduțele întortocheate ale orașelor în amurg. Și ca și cum ar fi fost un mare vânător de odinioară care a călătorit la mari depărtări și acum zărește lumina focurilor de tabără de acasă, singurătatea lui luă sfârșit. (Podurile…pg139-140)

     Kincaid vrea să o ia pe Francesca cu el. Ar fi putut să își facă o viață împreună așa cum ar fi vrut-o ea.

 Ea clătină din cap. Richard nu s-ar împăca niciodată cu ideea, el nu gândește așa. Nu înțelege ce sunt vraja și pasiunea și toate celelalte lucruri despre care vorbim noi doi și pe care le trăim, și nu va înțelege niciodată…

Dar într-un fel ciudat îți aparțin, ție Robert. N-am vrut să aparțin cuiva, n-aveam nevoie de așa ceva și știu că nici tu nu ai vrut, dar așa s-a întâmplat… Mă porți înlăuntrul tău, de bună voie.

 La rândul său Robert Kincaid i-a răspuns Nu sunt sigur că ești înlăuntrul meu sau că eu sunt înlăuntrul tău, sau că îmi aparții. Cred că suntem amândoi înlăuntrul unei alte ființe pe care am creat-o și care se numește noi. Suntem chiar acea ființă. (Podurile..pg144-145)

     Francesca are ultimul cuvânt.

    Robert azi noapte mi-ai spus: Sunt drumul și șoimul călător și toate corăbiile care au ieșit vreodată în larg. Aveai dreptate. Asta simți, ai drumul în sânge. Ba nu, și mai mult decât atât într-un fel pe care nu sunt sigură că pot să îl explic, tu ești chiar drumul. În breșa dintre iluzie și realitate, acolo te afli tu, acolo, pe drum și tu ești drumul… Nu înțelegi, te iubesc atât de mult, încât nici nu mă gândesc să-ți înfrânez mișcările, nici măcar o clipă. Dacă aș face asta aș ucide animalul grozav de sălbatic care ești tu împreună cu toată forța lui.

   Dar apoi… Oricăt de mult te doresc și vreau să fiu cu tine și să fac parte din viața ta nu mă pot rupe de responsabilitățile mele. (Podurile…pg 145-147)

   Robert Kincaid părăsește localitatea. Francesca și Robert nu s-au mai întâlnit niciodată.

    Ea s-a abonat la revista National Geographic. În anul următor a apărut articolul despre podurile acoperite și ea revăzu Podul Roseman fotografiat în lumina caldă a zorilor, în dimineața în care el îi găsise biletul. (Podurile…pg161)

  După moartea soțului ei Francesca a încercat să îl regăsească pe Robert, dar căutările ei au fost în zadar.

   Câțiva ani mai târziu o casă de avocatură îi trimite prin poștă o mică moștenire din partea lui Robert Kincaid. Aparatele sale de fotografiat, o brățară de argint și un lant pe care se afla un mic medalion cu numele ei, Francesca. Împreună cu acestea și o ultimă scrisoare de la el. 

  Îmi amintesc totul. Parfumul tău, gustul văratic al pielii tale. Senzația trupului tău lipit de al meu și șoaptele tale în timp ce te iubeam… Sunt recunoscător că cel puțin te-am întâlnit. Am fi putut trece în goană unul pe lângă celălalt, ca două fărâme de pulbere cosmică. Dumnezeu sau Universul – oricum am numi marile principii ale ordinei și echilibrului – nu recunosc timpul terestru. Din perspectiva universului, patru zile nu se deosebesc cu nimic de patru miliarde de ani lumină. Încerc să nu uit acest lucru. Dar cu toate astea, sunt un biet om. Și toate argumentele filosofice pe care le pot invoca nu mă împiedică să te doresc zi de zi, clipă de clipă, pe când urleul nemilos al timpului, al timpului pe care nu-l pot petrece cu tine, îmi răsună adânc în creier. Te iubesc profund, din tot sufletul meu. Te voi iubi totdeauna. Ultimul cowboy, Robert

    Atât Robert Kincaid cât și Francesca Johnson au cerut să fie incinerați, iar cenușa să le fie împrăștiată de pe podul Roseman.

1Referențialul Arhetipurilor Personale (Le Référentiel de Naissance®) este creație Georges Colleuil și este înregistrat la Institutul Național al Proprietății Industriale din Franța sub numărul 063425574.

Elena Beca a absolvit cursurile Facultății de Filosofie a Universității din București secția Sociologie, în 1976.

Este Doctor în Filosofie al Universității din București din 1996.

Timp de 22 de ani a predat Sociologie la această Universitate și a colaborat cu alte instituții din domeniul educației.

A avut privilegiul să fie studenta Doamnei Zerka Moreno în Psihodramă și în perioada pregătirii doctoratului a avut un stagiu la Royal College în Londra unde a studiat Life Events and Illness cu George Brown, Tirill O Harris și Paul Bebbington.

În prezent este Practician al metodei Referențialului Arhetipurilor Personale și Formator pentru primele module din această metodă, sub îndrumarea lui Georges Colleuil.

Dr. Elena Beca este o persoană complet dedicată studiului, un interlocutor atent și empatic și mai mult ca toate, un bun povestitor.